liniștea unei urechi lipite de carte,
vocea unui autor
pe care îl cunoști dintotdeauna,
de când vă dădeați amândoi
în leagănul din grădina înstelată,
iar el îți spunea:
aceasta este ideea mea,
care trăiește ca să te afli,
acesta este cuvântul meu,
care se scurge pentru
iertarea ezitării.
Există o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce spun ei și o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce sunt ei.
Un autor ca cei din urmă se dăruiește cu totul, fără jumătăți de măsură, fără limite, se oferă cititorului cu tot ceea ce este pentru că nu ar suporta să scrie și, mai ales, să fie citit altfel. Acestor autori le simți sângele cum curge prin cuvinte,prin nervuri intratextuale, le ții trupul de hârtie în mâini și le auzi bătăile inimilor cum răzbat prin coperți. Actul lecturii este unul intim, secret, cuvintele prind culori intense, mirosuri și gusturi dintre cele mai diverse și mai ales, cuvintele ating, mângâie acolo unde găsesc răni.
„Pervazul lui Dumnezeu” este actul de dăruire al Anei Barton. Cuprinzând un set de proze scurte, cartea pleacă de la ideea că existența poate fi trăită, privită și retrăită prin povestire în atât de multe moduri (poate într-o infinitate de moduri) pe care nici măcar nu le intuim pentru că suntem prinși în propriul nostru corp, în propria noastră viață, cu limitele și neajunsurile ei. Astfel, Pervazul vine ca o deschidere care luminează, care ne împrumută puțin din privirea lui Dumnezeu, asupra mai multor tipuri de a fi în lume. Ana spune că: „Dumnezeu (…) are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.”
Aceasta este cheia secretă a prozei Anei Barton: calitatea de a-l atrage ca printr-o vrajă pe cititor în lumile ei, acesta desprinzându-se de propria experiență și pătrunzând în universul ficțional, devenind o prezență activă și indispensabilă în paginile ei și împrumutându-i privirea apoi pentru a vedea viața altfel. Căci după ce citești „Pervazul lui Dumnezeu” ai impresia că ai mulți ochi spirituali cu care percepi viața pe lângă cel unic, al tău, inconfundabil. Este o iluzie pe care o acceptăm ca pe un profund și veritabil adevăr.