Biblioteca Orașului

Recenzie: Aleph de Jorge Luis Borges

Aleph Titlu original: „El Aleph”

Editura: Polirom

Anul apariției: 2011

Goodreads: 4.39

Număr de pagini: 180

 

Această carte mi-a fost recomandată de o persoană de încredere și ca urmare, am început-o cu o părere optimistă, fapt care a influențat destul de mult procesul lecturii, chiar dacă mi-am propus să fiu imparțial cu cărțile pe care le citesc. Dacă este posibil.

Așa cum probabil se știe, stilul lui Borges nu este unul ușor. Este interesant, profund, complex, dar cu siguranță este și dificil. Deși are doar 180 de pagini, am citit-o lent, cu răbdare, în mai bine de 10 ore în total doar pentru a înțelege cât pot de mult ideile pe care autorul dorește să le transmită.

Cele șaptesprezece povestiri cuprinse în volum par la început puternic individualizate prin ideea centrală a lor, dar mi-am dat seama după ce le-am citit că sunt legate între ele prin motivele comune, că par o singură poveste de la început până la sfârșit, că textele comunică între ele.

Povestirile fantastice ale lui Borges, călătoriile sale în timp, artificiile stilului său ermetic și calculat au schimbat fața prozei moderne. Așa cum Aleph este punctul ce conține întregul univers, universul literar borgesian se regăsește în această carte esențială: oglinzi, labirinturi, vise, biblioteci infinite, cuțitari gaucho, tigri transparenți sunt teme și motive la care autorul se întoarce mereu pentru a demonstra ceea ce a susținut dintotdeauna, că lumea e o carte ce se rescrie la infinit.

Cea mai importantă trăsătură a prozei lui Borges mi se pare măiestriaBorges pe scaun. Atunci când citești povestirile lui, ai impresia că asiști la manifestarea literară a unui scriitor care s-a întrecut pe el însuși și continuă să se remarce în arta cuvintelor. De asemenea, se poate observa apelul autorului la o cultură generală vastă prin trimiteri la numeroase surse istorice, artistice și literare. Atunci când citești ceea ce a scris Borges, nu poți decât să afirmi că Borges a citit mult la rândul lui.

Deși chiar el recunoaște în Epilog că povestirile sale sunt fantastice, ca roade ale unei imaginații pure și bogate, ele par reale atunci când le citești. Imaginează-ți doar cum ar fi să te desprinzi de cotidian și să dai frâu liber tuturor emoțiilor tale, tuturor amintirilor, tuturor trăirilor și să te plimbi printre ele de parcă nu ți-ar aparține, de parcă ar exista pentru ceva măreț. Așa te simți când citești această carte.

Borges pe soarePovestirea mea preferată a fost ultima și în același timp cea care oferă titlul volumului. Povestirea „Aleph” reprezintă de fapt o teorie asupra Universului: Aleph reprezintă un singur punct în care este concentrată toată Lumea, în care toate lucrurile care au existat vreodată, care există și vor continua să existe se petrec în același timp, o lume atemporală și aspațială, în care te îndepărtezi de lumea profană și pătrunzi cu totul în sacru. Nu mai trăiești în Lume, ci ești parte din Ea.

În câteva dintre povestiri, Borges se prezintă pe el ca personaj, iar sinceritatea aceasta atât de puternică și capacitatea de a transmite o lume fantastică, dar plină de adevăruri, mă face să mă gândesc dacă nu cumva pentru Borges, nu fantasticul era o poartă de evadare din realitate, ci invers.

Deși nu este o lectură ușoară, „Aleph” promite atât de multe încă de la prima pagină și merită cu adevărat, căci după ce termini acest volum subțire, îți vei da seama cât de mult te-ai schimbat, ce perspectivă bogată ai obținut asupra oamenilor, asupra ta și asupra lui Dumnezeu.

Citește această carte ca să fii tu Universul.

Aleph cu scoică

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *