Biblioteca Orașului

„În ape adânci” de Paula Hawkins. Sau despre selectivitatea adevărului.

Titlu original: „Into the Water”

Editura: Trei

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 430

 

 

Recunosc. Am citit această carte pe nerăsuflate.

Am auzit prima dată de Paula Hawkins odată cu fenomenul „Fata din tren”. Citisem cartea tot la fel de repede (deși m-am oprit la jumătate din motive pe care nu le mai cunosc). Am văzut și filmul (mult, dar mult mai slab decât cartea). Pentru că este greu (sau imposibil) să ecranizezi stilul Paulei. Este exact ca râul din Beckford, de care se leagă întreaga acțiune a cărții: fluent, șerpuitor, ba liniștit și adânc, ba rapid și răvășitor.

„În ape adânci” vorbește despre povestea a mai multe femei („nesupusele”) care au sfârșit prin a muri în Bulboana Înecaților – cutia de rezonanță a acestei cărți. Întâmplările sunt niște reminiscențe a acelui obicei vechi prin care femeile considerate vrăjitoare (adesea doar pentru că știau cum să folosească plante medicinale sau pentru că, pur și simplu, cineva voia să scape de ele) treceau testul apei: dacă pluteau, se dovedea că erau vrăjitoare și trebuiau ucise, dacă se scufundau, erau nevinovate. Femeile din acest roman nu sunt vrăjitoare, dar vrăjesc. Paula Hawkins cunoaște psihologia feminină, știe acel „anima” din fiecare dintre noi și are o putere covârșitoare asupra textului ei, asupra personajelor ei. Ca narator, este subtilă, atentă, dibace, știe întotdeauna mai mult decât personajele ei, deși îi place să se ascundă pretutindeni, iar apoi să apară fulgerător: este seducătoare – amână, creează contexte, împletește mistere și promite tot timpul să aducă rezolvările și iar amână, iar cucerește. Poate de aceea ajungi să citești 200 de pagini pe zi și nu-ți dai seama de ce mâinile tale au dat în spate atâtea file.

Biblioteca Orașului

Frumoasa captivitate

Fericire. Acesta este cuvântul cu care asociez inevitabil scurta (prea scurta) lectură a acestei cărți. Opt povești de iubire. Opt ipostaze ale feminității. Opt măști ale aceleiași identități.

Cartea lui Schmitt este o apologie a secretelor, a măștilor care ajung să se sperie de ele însele, o minunată descriere a psihologiei feminine (realizată cu atâta acuratețe încât te surprinde că un bărbat a putut să scrie aceste nuvele), un deliciu pentru orice cititor.

Este genul de carte care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat-o de citit, care se prelungește în sufletul tău ca un tablou al cărui peisaj se întinde dincolo de rama lui. Schmitt are prețiosul talent al verosimilității, mânuiește magia de a te iluziona în cel mai frumos mod cu putință, de a te face să uiți că citești. În paginile acestei cărți trăiești în cel mai profund mod. Cuvintele te atrag într-un vârtej din care nu te poți sustrage și este, poate, cea mai frumoasă formă de captivitate.

Cred în această carte așa cum personajele ei cred în fericire, firul care leagă destinele celor opt femei cu vieți dintre cele mai diverse. Autorul creionează o adevărată meteorologie a stărilor mentale: ploaia, furtuna, canicula sunt proiecții ale frământărilor de conștiință, pluvialul este o constantă a nemuririi; ca într-o poezie de Bacovia, ploaia promite să nu se mai termine vreodată. De asemenea, autorul stăpânește farmecul finalului prin care conferă textelor un aspect circular – tehnica utilizată este aceea a dezintegrării, a disoluției, a unei linii care șerpuiește tumultuos pentru a se închide apoi într-un cerc prin limbaj, prin repetarea unor secvențe-cheie care codifică și decodifică mesajul în același timp. Cele opt ipostaze ale aceleiași feminități sunt în căutarea disperată a unei fericiri pe care o simt atât de aproape, dar pe care nu o pot atinge… și nicicând autorul nu promite cititorului că vreun personaj de-al lui a atins acest ideal uman prin excelență. Dar îi prezintă lupta către fericire, care poate dura uneori o viață întreagă.

Fascinația acestei cărți constă în seducția unei promisiuni suspendate în aer care se află în conformitate cu ceea ce afirma William James:

A încerca să înțelegi conștiința umană este de parcă te-ai strădui să aprinzi lumina destul de repede încât să vezi cum arată întunericul.

PS: Povestea „Odette Toulemonde” a fost ecranizată în anul 2006 de către autor.

 

 

 

 

 

 

 

Biblioteca Orașului

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov – Sau despre răul care face bine

Titlu original: „Мастер и Маргарита”

Editura: Litera

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 492

 

 

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov este, fără doar și poate, o carte masivă din multe puncte de vedere: al numărului de pagini, al conținutului, al renumelui etc. Mi-am cumpărat cartea în urmă cu vreo doi ani pentru că auzisem multe aprecieri la adresa ei și m-am hotărât să o am în bibliotecă pentru când va veni momentul ei.

Acum pot să spun că am citit-o exact atunci când a trebuit și mi-a plăcut la nebunie!

Mă așteptam să citesc un roman impresionant pentru că este scris de un rus și, ei bine, rușii sunt numărul 1 în topul romancierilor. (Poza de mai jos îi înfățișează pe Bulgakov și Dostoievski fiind foarte concentrați pe ceva anume. Cât de tare, nu?)

Senzația pe care ți-o dau primele 100 de pagini ale cărții este că ți se deschide un imens edificiu, că pătrunzi într-o sală cu o mulțime de fațete pe care încep să fie pictate scene, din care personajele ies și se întrupează ca să-ți vorbească. Un roman asemenea unei păpuși rusești, cum bine i-a spus Serghei Ermolinski în prefața de la prima traducere în limba franceză (1968), o Matrioșka ce nu încetează să se deschidă la nesfârșit și care te aruncă din Moscova anului 1930 în Ierusalimul de acum 2000 de ani. La început separate, ele ajung să se întâlnească față în față și să prindă sens prin destinul celor două personaje care oferă titlul cărții. Pentru că temporalitatea nu prea există în acest roman rusesc.

Tema principală a romanului este o vizită a diavolului în Uniunea Sovietică. Acesta, numit profesorul Woland, împreună cu suita sa, formată din Koroviev (Fagot), Azazello, motanul Behemot și vrăjitoarea Hella, se instalează în apartamentul 50 din clădirea cu nr. 302 bis de pe strada Sadovaia și terorizează societatea rusească prin jocurile lor halucinante. Oamenii care se întâlnesc cu membrii grupului diavolesc fie dispar fără urmă, fie mor, fie înnebunesc. Iar dintre cele trei, ultima variantă pare cea mai dureroasă. Bulgakov creează o mulțime de scene ce denotă un fantastic delicios (încadrându-se, printre altele, realismului magic) pe care le pune în seama diferitelor personaje care cad pradă celor vicleni (pentru că diferența dintre rău și viclean este că vicleanul este un rău inteligent, iar personajele amintite sunt, fără îndoială, foarte inteligente).

Personal, am găsit trei căi de interpretare a romanului:

Biblioteca Orașului

Pervazul lui Dumnezeu – Ana Barton

Există o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce spun ei și o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce sunt ei.

Un autor ca cei din urmă se dăruiește cu totul, fără jumătăți de măsură, fără limite, se oferă cititorului cu tot ceea ce este pentru că nu ar suporta să scrie și, mai ales, să fie citit altfel. Acestor autori le simți sângele cum curge prin cuvinte,prin nervuri intratextuale, le ții trupul de hârtie în mâini și le auzi bătăile inimilor cum răzbat prin coperți. Actul lecturii este unul intim, secret, cuvintele prind culori intense, mirosuri și gusturi dintre cele mai diverse și mai ales, cuvintele ating, mângâie acolo unde găsesc răni.

„Pervazul lui Dumnezeu” este actul de dăruire al Anei Barton. Cuprinzând un set de proze scurte, cartea pleacă de la ideea că existența poate fi trăită, privită și retrăită prin povestire în atât de multe moduri (poate într-o infinitate de moduri) pe care nici măcar nu le intuim pentru că suntem prinși în propriul nostru corp, în propria noastră viață, cu limitele și neajunsurile ei. Astfel, Pervazul vine ca o deschidere care luminează, care ne împrumută puțin din privirea lui Dumnezeu, asupra mai multor tipuri de a fi în lume. Ana spune că: „Dumnezeu (…) are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.”

Aceasta este cheia secretă a prozei Anei Barton: calitatea de a-l atrage ca printr-o vrajă pe cititor în lumile ei, acesta desprinzându-se de propria experiență și pătrunzând în universul ficțional, devenind o prezență activă și indispensabilă în paginile ei și împrumutându-i privirea apoi pentru a vedea viața altfel. Căci după ce citești „Pervazul lui Dumnezeu” ai impresia că ai mulți ochi spirituali cu care percepi viața pe lângă cel unic, al tău, inconfundabil. Este o iluzie pe care o acceptăm ca pe un profund și veritabil adevăr.

Biblioteca Orașului

Recenzie: Aleph de Jorge Luis Borges

Aleph Titlu original: „El Aleph”

Editura: Polirom

Anul apariției: 2011

Goodreads: 4.39

Număr de pagini: 180

 

Această carte mi-a fost recomandată de o persoană de încredere și ca urmare, am început-o cu o părere optimistă, fapt care a influențat destul de mult procesul lecturii, chiar dacă mi-am propus să fiu imparțial cu cărțile pe care le citesc. Dacă este posibil.

Așa cum probabil se știe, stilul lui Borges nu este unul ușor. Este interesant, profund, complex, dar cu siguranță este și dificil. Deși are doar 180 de pagini, am citit-o lent, cu răbdare, în mai bine de 10 ore în total doar pentru a înțelege cât pot de mult ideile pe care autorul dorește să le transmită.

Cele șaptesprezece povestiri cuprinse în volum par la început puternic individualizate prin ideea centrală a lor, dar mi-am dat seama după ce le-am citit că sunt legate între ele prin motivele comune, că par o singură poveste de la început până la sfârșit, că textele comunică între ele.

Povestirile fantastice ale lui Borges, călătoriile sale în timp, artificiile stilului său ermetic și calculat au schimbat fața prozei moderne. Așa cum Aleph este punctul ce conține întregul univers, universul literar borgesian se regăsește în această carte esențială: oglinzi, labirinturi, vise, biblioteci infinite, cuțitari gaucho, tigri transparenți sunt teme și motive la care autorul se întoarce mereu pentru a demonstra ceea ce a susținut dintotdeauna, că lumea e o carte ce se rescrie la infinit.

Biblioteca Orașului, Luminile Oraşului

Recenzie: ,,Portret al artistului la tinereţe” de James Joyce

Portret al artistului la tinerete

Titlu original: ”A Portrait of the Artist as a Young Man”

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2014

Goodreads: 3.59

Număr de pagini: 304

Am auzit pentru prima dată de James Joyce la liceu, într-o oră foarte frumoasă, în care dirigintele meu ne-a recomandat o listă de lecturi. Nu i-am dat o mare importanţă atunci, dar s-a întâmplat să o primesc cadou de ziua mea din partea unor colegi. Am citit-o în vară, dar nu cred că acesta este singurul motiv pentru care simţeam atâta lumină în jurul meu…