Biblioteca Orașului

„Laur” de Evgheni Vodolazkin. Sau despre smerenie.

 „Laur” de Evgheni Vodolazkin face parte din acele cărți care îți pot schimba viața. Carte-oglindă, manual de introspecție și scară spre esență, „Laur” ridică literatura la nivelul metamorfozei ființei. Lectura acestui roman este ca un vis: detașarea de sine pentru cunoașterea de sine. Este distanța care apropie, rătăcirea care regăsește.

Tema cărții: asceza. Provenit din termenul grecesc „askesis”, el se află într-o subtilă corelație cu termenul de „eros”. Sunt condițiile princip(i)ale presupuse ca necesare pentru acest travaliu al sinelui spre interior, pentru această scufundare în lăuntric, unde se ascund adevăratele comori.

Iubirea este cea care mișcă lucrurile din locul lor, principiu al mișcării universale. În iubire, agentul și destinatarul trăirii se află într-o mișcare de atracție reciprocă spre un punct mai înalt, transcendent, așa cum ilustrează câteva versuri stănesciene: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două,/ și auzul o-ntâlni,/tocmai lângă ciocârlii” („Leoaică tânără, iubirea…”). Asceza este urcarea prin coborâre, mântuirea prin smerenie: „Când genunchii ating pământul, inima atinge Cerul”.

„Laur” este o astfel de contopire a lui eros și askesis. Un personaj al autenticității, el confirmă ideea că nu este posibilă o călătorie spre sine (acolo unde zace Adevărul) fără o modificare substanțială în chiar ființa subiectului: „Arseni” din începutul romanului devine „Laur” din finalul acestuia. Deloc întâmplător, romanul începe cu „Cartea cunoașterii” și se sfârșește cu „Cartea liniștii”. Liniștea dată de aflarea acelui „arche”, acelui principiu prim, acelui Unu care pune în mișcare Totul. Găsirea are loc în interiorul Ființei personajului, dar nici aceasta nu este exprimată în mod explicit. „Laur” nu ne promite în nicio clipă destinația, găsirea, aflarea, ci doar căutarea, strădania, efortul depus pentru a ne transforma ființa în așa fel încât să ajungem la Ființă. Este, dacă vreți, un fel de ieșire din noi pentru a ne putea privi cu sinceritate și a spune: „Întoarce-te, Fiule Risipitor!”. Căci fiecare dintre noi este pentru sine străin, iar a găsi înseamnă de fapt a căuta.

Biblioteca Orașului

„Consolările filosofiei” de Alain de Botton. Sau despre vindecarea sinelui.

 

Titlu original: „The consolations of philosophy”

Editura: Vellant (Colecția „Versant – brand de carte nonfiction revelator și incitant”)

Anul apariției: 2018

Număr de pagini: 280

 

 

Aceasta nu este o carte despre filosofie. Trebuie să precizăm: Botton (al cărui stil limpede și atrăgător a ademenit mulți cititori până acum) se folosește doar de viața și scrierile unor filosofi celebri pentru a realiza un itinerar spre interiorul ființei noastre. Cartea este împărțită după cum urmează:

  • Consolare pentru lipsa de popularitate;
  • Consolare pentru lipsa banilor;
  • Consolare pentru frustrare;
  • Consolare pentru inadecvare;
  • Consolare pentru o inimă rănită;
  • Consolare pentru dificultățile vieții;

Botton va veni cu tot atâtea răspunsuri prin viețile lui Socrate, Epicur, Seneca, Montaigne, Schopenhauer și Nietzsche. Lucrarea este însoțită, de asemenea, de picturi, scheme, grafice și ilustrații simpatice care dau un aer ludic mesajului. Autorul scrie adulților ca pentru copii, încearcă să vorbească simplu, coerent, să aducă împreună la dans ideile pentru plăcerea ta. Pe lângă avantajul îmbogățirii culturii generale și, în special, filosofice (știați, de exemplu, că Nietzsche mai este numit și „filosoful munților”, că Jacques-Louis David s-a jucat cu temporalitatea în celebra sa pictură „Moartea lui Socrate”, înfățișându-l pe Platon mai bătrân decât pe Socrate, deși era cu peste douăzeci de ani mai tânăr sau că Schopenhauer avea o obsesie pentru pudeli, pe care îi prefera în detrimentul oamenilor?), esențială rămâne valoarea terapeutică a scrierii, vădită din intenționalitatea autorului.

(Jacques-Louis David – „Moartea lui Socrate” – Platon, întors cu spatele la capătul patului)

Biblioteca Orașului

„20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” de Anița Nandriș-Cudla

 

Editura: Humanitas

Anul apariției: 1991

 

 

Anița Nandriș-Cudla este o emblemă a spiritualității românești. Puternică, hotărâtă, credincioasă, cu un spirit matern de nezdruncinat, cu tărie de caracter, nădejde în Dumnezeu și speranțe în suflet o mie. Această țărancă din Bucovina, trecută prin experiențele istoriei nebuloase din secolul trecut, absolventă a trei clase, iese la lumină și ne povestește viața ei cu sinceritate, cu charismă scriitoricească și cu sufletul plimbându-se pe hârtie.

„20 de ani în Siberia” este un manual de naratologie. Având un stil simplu, dar deschizând înțelesurile cuvintelor spre profunzime așa cum se deschid crinii spre lumină, autoarea scrie așa cum vorbește. Te trezești dintr-o dată că ești în jurul focului, într-o noapte petrecută în pădure, iar vocea Aniței de foarte aproape te conduce foarte departe. Dar nu este doar ea lângă tine, ci și tu lângă ea. Călătorești împreună cu această feminitate neîmblânzită (care aduce aminte pe alocuri de Vitoria Lipan și de Zuleiha din romanul lui Guzel Iahina) atât în Bucovina începutului de secol, cât și în ghețurile Siberiei. Imaginile sunt vii, emoțiile trec prin vene.

Anița are o personalitate complexă, iar trăsătura definitorie a acesteia este simțul matern covârșitor. Pentru această româncă, viața proprie și cea a copiilor ei se identifică perfect. Orice ar face, se gândește la ei, dacă sunt sănătoși, dacă au ce mânca, se roagă pentru ei, îi iubește cât un Everest în lumea trăirilor. Anița este simplitatea inteligentă, sufletul arzător, credința nezdruncinată, maternul existențial, speranța reîntoarsă acasă. O să vă dau doar un exemplu pe care nu-l voi putea uita prea curând. Anița nu este doar o mamă, ci și o fiică iubitoare. Aflată în trenul pentru deportați, fiind bulversată și îndurerată de gândul că mama ei a rămas bolnavă și neputincioasă acasă, scrie un mesaj cu creion chimic pe o hârtie, o introduce într-o sticlă și o aruncă pe fereastra trenului, în speranța că cineva din sat o va găsi și va avea grijă de mama ei. Iar încercarea Aniței reușește: mesajul este găsit de un sătean, iar mama este îngrijită. Mi se pare momentul cel mai pregnant care descrie frumusețea și gingășia sufletească a acestei femei.

Biblioteca Orașului

„Eleganța ariciului” de Muriel Barbery. Sau despre ploaia de vară

Titlu original: „L’Élégance du hérisson”

Editura: Nemira (Colecția „Babel”)

Anul apariției: 2006

Număr de pagini: 362

Am citit această carte în liniște ca să o pot auzi, dar și asculta. Să pot comunica prin acea „conductă sufletească” ce leagă sufletul oricărui cititor de sufletul oricărei cărți. Scriere de graniță, unică în naturalețea ei, „Eleganța ariciului” creează o lume plină de conexiuni care se centrează pe două persoane care locuiesc în același imobil, nr. 7, rue de Grenelle: Renée, portăreasa casei și Paloma, o tânără fată de doisprezece ani cu calități intelectuale deosebite, fiica unor bogătași.  Renée trăiește în ghereta ei cu motanul Léon (numit după Tolstoi), are o singură prietenă, pe Manuela, curăță, spală, îngrijește imobilul, iar în timpul liber ascultă „Moartea Didonei” din aria lui Purcell și citește „Război și pace”. Paloma, contrariată de absurdul vieții sociale și cufundată în singurătate din cauza incompatibilității cu mentalitatea colectivă, hotărăște să-și pună capăt zilelor, dând foc apartamentului ei. 

(Imagine din filmul „Hedgehog”, realizat după romanul lui Barbery)

Biblioteca Orașului

Trei cărți pe care le-am citit vara aceasta

Cărțile au obiceiul de a-ți intra în sânge. Îți treci mâinile peste pagini așa cum mângâi pielea moale de la încheieturi a cuiva drag. Inspiri mirosul proaspăt de pagini abia ieșite din tipografie așa cum adulmeci aerul lăsat în urmă de trecerea persoanei pe care o iubești în secret. Privirea taie rândurile ca o sabie. Este o formă de bovarism în fiecare dintre noi, o tendință de a crede tot mai mult în lumile pe care le citim pe măsură ce le trăim. „Frumoasa minciună” i-ar spune Llosa. Toți citim pentru că suntem ființe care nu vor să sufere.

Iată trei cărți pe care le-am citit vara aceasta și care, prin greutatea, consistența și profunzimea lor, au trecut direct în suflet:

 1) „Suflete moarte” – N.V. Gogol

Gogol este unul dintre marii părinți ai literaturii ruse. Romanul, atât de muncit, iubit și urât totodată de autorul lui a avut pentru literatura rusă efectul pe care l-a avut, probabil, „Ion” al lui Rebreanu pentru literatura română: a deschis drumuri.

„Suflete moarte” este despre ce înseamnă să fii mort înainte de a muri. Gogol realizează o critică a societății contemporane, scoțând la iveală defecte, interese ascunse, parvenitismul, demagogia, minciuna, trădarea, lipsa de caracter și de principii, superficialitatea și meschinăria unei lumi în care oamenii mor în timp ce trăiesc din cauza pierderii consistenței lor umane. Vitalitatea, înțeleasă ca a trăi în conformitate cu propria natură, care este îndreptată spre frumos, spre curat și puritate, se pierde pe măsură ce înaintezi în vârstă și intri în sfera politicului și a relațiilor sociale.

Pusă în slujba unui realism psihologic, comportamental, monografic, cu aspect de frescă socială, cartea pictează un tablou larg nu doar al societății rusești, ci și al societății din toate timpurile: astăzi, relațiile sociale s-au schimbat, nu mai există moșieri și țărani legați de glie, oamenii nu mai pot fi vânduți ca pe niște bunuri de alți oameni, iar faptul că te-ai născut într-o familie cu un nume prestigios nu-ți mai asigură, ca înainte, aceleași beneficii și avantaje – majoritatea principiilor, însă, se păstrează.

Este de remarcat surprinderea spiritualității rusești. Despre oameni se vorbește ca despre „suflete”. Un astfel de obicei, ce poate părea un simplu act poetic, presupune o accentuată schimbare de paradigmă, întrucât ceea ce spun, modul în care o spun și cum mă comport cu o persoană depinde enorm de modul în care apare ea în orizontul așteptării mele: dacă este om, poate fi înrobit, dacă este suflet, poate fi doar eliberat și admirat în zborul său.

„Suflete moarte” este un roman psihologic, social, monografic, care surprinde un inventar bogat de principii economice („Sufletele moarte” fiind punctul nodal al afacerilor protagonistului), dar este totodată și un manual pentru gentlemani, surprinzând un personaj principal bogat, rotund, complex – Cicikov, care are ceva din viclenia diavolilor lui Bulgakov, este un maestru al comunicării verbale și un cunoscător fin al modului în care simplele cuvinte pot determina căderea sau înălțarea unor imperii.

Biblioteca Orașului

„În ape adânci” de Paula Hawkins. Sau despre selectivitatea adevărului

Titlu original: „Into the Water”

Editura: Trei

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 430

 

 

Recunosc. Am citit această carte pe nerăsuflate.

Am auzit prima dată de Paula Hawkins odată cu fenomenul „Fata din tren”. Citisem cartea tot la fel de repede (deși m-am oprit la jumătate din motive pe care nu le mai cunosc). Am văzut și filmul (mult, dar mult mai slab decât cartea). Pentru că este greu (sau imposibil) să ecranizezi stilul Paulei. Este exact ca râul din Beckford, de care se leagă întreaga acțiune a cărții: fluent, șerpuitor, ba liniștit și adânc, ba rapid și răvășitor.

„În ape adânci” vorbește despre povestea a mai multe femei („nesupusele”) care au sfârșit prin a muri în Bulboana Înecaților – cutia de rezonanță a acestei cărți. Întâmplările sunt niște reminiscențe a acelui obicei vechi prin care femeile considerate vrăjitoare (adesea doar pentru că știau cum să folosească plante medicinale sau pentru că, pur și simplu, cineva voia să scape de ele) treceau testul apei: dacă pluteau, se dovedea că erau vrăjitoare și trebuiau ucise, dacă se scufundau, erau nevinovate. Femeile din acest roman nu sunt vrăjitoare, dar vrăjesc. Paula Hawkins cunoaște psihologia feminină, știe acel „anima” din fiecare dintre noi și are o putere covârșitoare asupra textului ei, asupra personajelor ei. Ca narator, este subtilă, atentă, dibace, știe întotdeauna mai mult decât personajele ei, deși îi place să se ascundă pretutindeni, iar apoi să apară fulgerător: este seducătoare – amână, creează contexte, împletește mistere și promite tot timpul să aducă rezolvările și iar amână, iar cucerește. Poate de aceea ajungi să citești 200 de pagini pe zi și nu-ți dai seama de ce mâinile tale au dat în spate atâtea file.

Biblioteca Orașului

Frumoasa captivitate

Fericire. Acesta este cuvântul cu care asociez inevitabil scurta (prea scurta) lectură a acestei cărți. Opt povești de iubire. Opt ipostaze ale feminității. Opt măști ale aceleiași identități.

Cartea lui Schmitt este o apologie a secretelor, a măștilor care ajung să se sperie de ele însele, o minunată descriere a psihologiei feminine (realizată cu atâta acuratețe încât te surprinde că un bărbat a putut să scrie aceste nuvele), un deliciu pentru orice cititor.

Este genul de carte care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat-o de citit, care se prelungește în sufletul tău ca un tablou al cărui peisaj se întinde dincolo de rama lui. Schmitt are prețiosul talent al verosimilității, mânuiește magia de a te iluziona în cel mai frumos mod cu putință, de a te face să uiți că citești. În paginile acestei cărți trăiești în cel mai profund mod. Cuvintele te atrag într-un vârtej din care nu te poți sustrage și este, poate, cea mai frumoasă formă de captivitate.

Cred în această carte așa cum personajele ei cred în fericire, firul care leagă destinele celor opt femei cu vieți dintre cele mai diverse. Autorul creionează o adevărată meteorologie a stărilor mentale: ploaia, furtuna, canicula sunt proiecții ale frământărilor de conștiință, pluvialul este o constantă a nemuririi; ca într-o poezie de Bacovia, ploaia promite să nu se mai termine vreodată. De asemenea, autorul stăpânește farmecul finalului prin care conferă textelor un aspect circular – tehnica utilizată este aceea a dezintegrării, a disoluției, a unei linii care șerpuiește tumultuos pentru a se închide apoi într-un cerc prin limbaj, prin repetarea unor secvențe-cheie care codifică și decodifică mesajul în același timp. Cele opt ipostaze ale aceleiași feminități sunt în căutarea disperată a unei fericiri pe care o simt atât de aproape, dar pe care nu o pot atinge… și nicicând autorul nu promite cititorului că vreun personaj de-al lui a atins acest ideal uman prin excelență. Dar îi prezintă lupta către fericire, care poate dura uneori o viață întreagă.

Fascinația acestei cărți constă în seducția unei promisiuni suspendate în aer care se află în conformitate cu ceea ce afirma William James:

A încerca să înțelegi conștiința umană este de parcă te-ai strădui să aprinzi lumina destul de repede încât să vezi cum arată întunericul.

PS: Povestea „Odette Toulemonde” a fost ecranizată în anul 2006 de către autor.

 

 

 

 

 

 

 

Biblioteca Orașului

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov – Sau despre răul care face bine

Titlu original: „Мастер и Маргарита”

Editura: Litera

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 492

 

 

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov este, fără doar și poate, o carte masivă din multe puncte de vedere: al numărului de pagini, al conținutului, al renumelui etc. Mi-am cumpărat cartea în urmă cu vreo doi ani pentru că auzisem multe aprecieri la adresa ei și m-am hotărât să o am în bibliotecă pentru când va veni momentul ei.

Acum pot să spun că am citit-o exact atunci când a trebuit și mi-a plăcut la nebunie!

Mă așteptam să citesc un roman impresionant pentru că este scris de un rus și, ei bine, rușii sunt numărul 1 în topul romancierilor. (Poza de mai jos îi înfățișează pe Bulgakov și Dostoievski fiind foarte concentrați pe ceva anume. Cât de tare, nu?)

Senzația pe care ți-o dau primele 100 de pagini ale cărții este că ți se deschide un imens edificiu, că pătrunzi într-o sală cu o mulțime de fațete pe care încep să fie pictate scene, din care personajele ies și se întrupează ca să-ți vorbească. Un roman asemenea unei păpuși rusești, cum bine i-a spus Serghei Ermolinski în prefața de la prima traducere în limba franceză (1968), o Matrioșka ce nu încetează să se deschidă la nesfârșit și care te aruncă din Moscova anului 1930 în Ierusalimul de acum 2000 de ani. La început separate, ele ajung să se întâlnească față în față și să prindă sens prin destinul celor două personaje care oferă titlul cărții. Pentru că temporalitatea nu prea există în acest roman rusesc.

Tema principală a romanului este o vizită a diavolului în Uniunea Sovietică. Acesta, numit profesorul Woland, împreună cu suita sa, formată din Koroviev (Fagot), Azazello, motanul Behemot și vrăjitoarea Hella, se instalează în apartamentul 50 din clădirea cu nr. 302 bis de pe strada Sadovaia și terorizează societatea rusească prin jocurile lor halucinante. Oamenii care se întâlnesc cu membrii grupului diavolesc fie dispar fără urmă, fie mor, fie înnebunesc. Iar dintre cele trei, ultima variantă pare cea mai dureroasă. Bulgakov creează o mulțime de scene ce denotă un fantastic delicios (încadrându-se, printre altele, realismului magic) pe care le pune în seama diferitelor personaje care cad pradă celor vicleni (pentru că diferența dintre rău și viclean este că vicleanul este un rău inteligent, iar personajele amintite sunt, fără îndoială, foarte inteligente).

Personal, am găsit trei căi de interpretare a romanului:

Biblioteca Orașului

Pervazul lui Dumnezeu – Ana Barton

Există o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce spun ei și o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce sunt ei.

Un autor ca cei din urmă se dăruiește cu totul, fără jumătăți de măsură, fără limite, se oferă cititorului cu tot ceea ce este pentru că nu ar suporta să scrie și, mai ales, să fie citit altfel. Acestor autori le simți sângele cum curge prin cuvinte,prin nervuri intratextuale, le ții trupul de hârtie în mâini și le auzi bătăile inimilor cum răzbat prin coperți. Actul lecturii este unul intim, secret, cuvintele prind culori intense, mirosuri și gusturi dintre cele mai diverse și mai ales, cuvintele ating, mângâie acolo unde găsesc răni.

„Pervazul lui Dumnezeu” este actul de dăruire al Anei Barton. Cuprinzând un set de proze scurte, cartea pleacă de la ideea că existența poate fi trăită, privită și retrăită prin povestire în atât de multe moduri (poate într-o infinitate de moduri) pe care nici măcar nu le intuim pentru că suntem prinși în propriul nostru corp, în propria noastră viață, cu limitele și neajunsurile ei. Astfel, Pervazul vine ca o deschidere care luminează, care ne împrumută puțin din privirea lui Dumnezeu, asupra mai multor tipuri de a fi în lume. Ana spune că: „Dumnezeu (…) are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.”

Aceasta este cheia secretă a prozei Anei Barton: calitatea de a-l atrage ca printr-o vrajă pe cititor în lumile ei, acesta desprinzându-se de propria experiență și pătrunzând în universul ficțional, devenind o prezență activă și indispensabilă în paginile ei și împrumutându-i privirea apoi pentru a vedea viața altfel. Căci după ce citești „Pervazul lui Dumnezeu” ai impresia că ai mulți ochi spirituali cu care percepi viața pe lângă cel unic, al tău, inconfundabil. Este o iluzie pe care o acceptăm ca pe un profund și veritabil adevăr.

Biblioteca Orașului

Recenzie: Aleph de Jorge Luis Borges

Aleph Titlu original: „El Aleph”

Editura: Polirom

Anul apariției: 2011

Goodreads: 4.39

Număr de pagini: 180

 

Această carte mi-a fost recomandată de o persoană de încredere și ca urmare, am început-o cu o părere optimistă, fapt care a influențat destul de mult procesul lecturii, chiar dacă mi-am propus să fiu imparțial cu cărțile pe care le citesc. Dacă este posibil.

Așa cum probabil se știe, stilul lui Borges nu este unul ușor. Este interesant, profund, complex, dar cu siguranță este și dificil. Deși are doar 180 de pagini, am citit-o lent, cu răbdare, în mai bine de 10 ore în total doar pentru a înțelege cât pot de mult ideile pe care autorul dorește să le transmită.

Cele șaptesprezece povestiri cuprinse în volum par la început puternic individualizate prin ideea centrală a lor, dar mi-am dat seama după ce le-am citit că sunt legate între ele prin motivele comune, că par o singură poveste de la început până la sfârșit, că textele comunică între ele.

Povestirile fantastice ale lui Borges, călătoriile sale în timp, artificiile stilului său ermetic și calculat au schimbat fața prozei moderne. Așa cum Aleph este punctul ce conține întregul univers, universul literar borgesian se regăsește în această carte esențială: oglinzi, labirinturi, vise, biblioteci infinite, cuțitari gaucho, tigri transparenți sunt teme și motive la care autorul se întoarce mereu pentru a demonstra ceea ce a susținut dintotdeauna, că lumea e o carte ce se rescrie la infinit.