Calea poemelor

Acelei găsiri

A trecut mult și nimeni nu vine.

De când aștepți și oare pe cine?

Mi-e frigul cald și ochii de ceară,

Fruntea întâlnire de mare cu seară.

Am tot alergat și-am tot obosit,

Și-am tot strigat și-am tot întâlnit

Amintiri purtând oameni pe umerii lor,

Oameni ascultând tăcerea îngerilor.

Cineva bate la ușă din zori până târziu.

E viața lătrând furioasă că nu știu să fiu

Decât o umbră de ceață a ceței din umbră

Decât un alt țipăt de noapte lugubră.

Am tot alergat și-am tot obosit,

Și-am tot strigat și nu m-am găsit.

Lumină și cer trăiesc în mirarea

Acelei găsiri care e căutarea.

Calea poemelor

în mijlocul ei

serile când ești atât de trist

încât îți mai trebuie doar un milimetru de voință

să te așezi culcat în mijlocul trecerii de pietoni

și să adormi.

mașina vine spre tine.

vezi în farurile ei ceva

din propriul destin.

timpul se dilată ca o ancoră,

iar prin minte îți trec scenarii, amintiri,

aproape că nu mai poți face diferența:

un sărut tăcut într-o noapte, sub felinar,

o plimbare cu o fată frumoasă căreia

îi rupeai câte o floare ce-și întindea gâtul

spre voi,

un “nu pleca încă” în stația de autobuz,

un “n-am fost niciodată aici cu adevărat”

când oftezi câte zece vieți deodată.

te gândești la Kierkegaard, la Nietzsche,

la Kant, la Schopenhauer;

ce știau ei de fapt?

trebuie doar să mergi, să înaintezi,

să te oprești, să speri, să fii blând în agresivitatea ta,

să iubești cu forța urii.

ochii îți sunt pietre de sare,

picioarele merg din inerție,

pieptul nu are un sine al lui.

tot ce ai trăit e aici,

tot ce n-ai trăit e aici.

dar unde e ceea ce trăiești?

poveștile sunt zugrăvite pe chipuri:

bătăile din copilărie,

abuzurile, distanța, nu.meriți.mai.mult-ul

ies la iveală cu fiecare privire a călătorilor.

oamenii poartă sufletele sau sufletele poartă oamenii?

porți…

viața e ca o trezire în claxoane și lumini,

în care încerci să îți dai seama

cum ai ajuns pe acea trecere de pietoni,

chiar în mijlocul ei…

Calea poemelor

Po.etica

Ai plecat și nu-mi pare rău,
erai oricum prea kantiană pentru mine,
veneai acasă și aruncai cu imperative peste tot:
că trebuie să duc gunoiul,
că trebuie să facem mereu Crăciunul la ai tăi,
că trebuie să ai ultimul cuvânt doar de dragul finalității
și toate celelalte care demonstrau
că tot ce înțelegeai prin Kant
era muchia suprafețelor pe care ne era dat să ne întâlnim:
când pe-o muchie de cuțit, când pe-o muchie de gând,
două laturi ale unui cub perfect
care ne hrănea iluzia că facem totul „drept”
doar în virtutea unghiului dintre noi.
A unghiului tău de vedere, desigur.

Ai plecat și nu-mi pare rău,
eram oricum prea utilitarist pentru tine,
la bază hedonist, recunosc:
că îmi doresc să fim fericiți,
să ne ținem suferințele departe,
plăcerile aproape,
scrisesem chiar cu unghia într-o noapte
„carpe diem” pe tăblia patului.
Dar de la o vreme cădeam frânți
unul de celălalt și ne uitam prin
amestecuri de veghe și somn.

Eu mă dădeam un Socrate nefericit,
mă așezam din când în când la un meci
și mai desfăceam câte-o bere.
Tu, Xantipa, nu te deziceai:
nu conta ce ziceai, ce făceai,
în ochii ei tot un imbecil satisfăcut rămâneai.

Am fi putut fi altruiști eficace
poate așa găseam o cale de pace:
tu aduceai simțul datoriei,
eu aduceam calculul
și poate o duceam la capăt.
Dar ce tot spun?
Asta ar fi însemnat să mai ieșim din noi,
să ne mai gândim și la ceilalți,
iar eu nu găseam datoria decât în a te iubi pe tine,
iar ție îți dădea mulțime vidă la orice calcul al plăcerii
cu altă persoană în afară de mine.

Tu chiar ai plecat?

Calea poemelor

vânătoarea de tristeți abisale

eu mă îndrăgostesc de întristarea ta
când sufletul ți-e alb, neatins,
ai un strigăt de fiară în șoaptă
când îți legi mâinile de rugul aprins.

când desenezi abstract, gălăgios,
frenetic ca Wagner printre stele,
te privesc rătăcind printre gânduri,
te caut și eu printre astrele mele.

ca o mare cu valuri călărind către cer
cântă neascuns inocența întristării tale…
ca-ntr-o pădure bătrână de sute de ani
am pornit vânătoarea de tristeți abisale.

Calea poemelor

Azi îi zâmbesc unui bătrân în metrou

Nu vreau să-mbătrânesc fără rost,
să trag de sacoșe cu pastile-n metrou,
să privesc aplecat calătorii-ntristați,
să nu înțeleg copiii cu ochii mirați.

Nu vreau să mă îmbrac mai gros decât e nevoie,
de parcă fiecare an ar mai scădea câte-un grad,
să simt că e frig în buzunare și oase,
să-mi ascund cât mai în spate ghetele roase.

Vreau să fiu tânăr și frământat de clipe,
să-mi fie dor de tot ce n-am trăit
și mă îndepărtez discret de tot ce e nou;
azi îi zâmbesc unui bătrân în metrou.

Calea poemelor

Frunzele rostogolindu-se

Cui îi sunt bloc de piatră

de mă sfărâmă cu mână precisă și grea,

cui îi sunt așteptare cruntă

de veste neputincioasă și rea,

cui îi sunt lemn sub lovitură de topor,

cui îi sunt omul necunoscut din vizor,

pe cine voi traumatiza și eu fără s-o știu,

ce va mai rămâne din mine când n-o să mai fiu?

Cenușa îndrăgostirii unui drag turnător,

Te-am trădat… Cui am rămas eu sfătuitor

în povești cu scântei din cremene de piatră,

în durerile lui cui mă așteaptă?

Am oasele frânte metafizic și greu,

frunzele rostogolindu-se pe drumuri mereu…

în fiecare dimineață mă culc obosit

în fiecare noapte mă trezesc netrezit.

aud vocea gravă venind dintr-un hău:

„te bat doar pentru binele tău”.

Frunzele, frunzele cad ne-ncetat

pe caldarâmul rece, plouat.

Totul în aer e greu și uscat,

azi se vinde moarte la metru pătrat.

Când voi începe a plânge pământul

când voi începe a iubi răsfrântul?

Frunzele, frunzele rostogolindu-se mereu,

trezind taine nearătate în sufletul meu.

Calea poemelor

Nu vin niciodată când te aștepți

Moartea nu vine niciodată când o aștepți,
ci când mai ai zece pagini din cartea de pe noptieră,
când încă nu ai învățat tango
și când doar ai gustat din străfulgerarea amară a inimii.

Nici iubirea nu vine niciodată când o aștepți,
ci când stai răbdător la coadă la aprozar să-ți cumperi cireșe (pentru că lumea noastră a devenit una a fructelor fără de pomi, a așteptărilor fără de efort),
când mergi pe stradă și tânăra șoferiță blondă îți face semn să treci
cu aerul că te roagă să-ți vezi mai departe de viață după o lungă perioadă în care a înțeles că nu sunteți făcuți unul pentru celălalt,
că v-ați iluzionat amar și rece.

Nici inspirația nu vine când te aștepți,
ci când îți lași mintea să se scurgă pe rama ferestrei încadrată de fiori de lumină,
obosit de-atâta viață și simțind că-ntinerești cu fiecare an ce vine,
când îngerii aruncă de la unii la alții sferele cerești ca să le poți auzi cântecul,
atunci vine inspirația…

când tu nici nu vii, nici nu rămâi, ci ești același etern ce se privește în oglindă.

Moartea, iubirea, inspirația…
nu vin niciodată când te aștepți,
ci doar atunci când nu mai aștepți
pentru că primordial ele nu vin,
ci au fost dintotdeauna aici,
suflându-ți în ceafă.

Calea poemelor

zEU.s

toți caută viitorul în viitor
când el este mereu aici.
folosim timpul ca să vorbim despre spațiu
și spațiul ca să vorbim despre timp.
îndrăgostitul întreabă „unde ești?”
dar are în suflet un când,
îndrăgostita întreabă „când ești?”
dar are în minte (un) unde.
timpul și locul –
două ființe ale unui androgin
despărțite de fulgerul
înfuriatului zEU.s.
tânjesc să-și iubească fără încetare
contopirea mărilor de sare
cu sarea de mare ce-a picat
în cer din ochiul tău înlăcrimat.

 

Calea poemelor, Drumul cu oameni

tu vii

 

Inima mea – neputincioasă și clară
te va prinde de glezne seară de seară.
ochiul meu – nebun și-nsetat
va căuta prin lume tot ce-am uitat
iar urechea mea deschisă-n pieptul-mister
va bate turbată la ușa de fier
a inimii tale – lapte și miere
a inimii tale – otravă și fiere.
degetele mele – căzute-n ispită
vor căuta disperate coapsa proptită
în pântecul din care am început
ca un înger proptit în ultimul sărut.
părul meu răzvrătit va tânji
mângâierea ta în nopțile din vii.

tu vii.

Calea poemelor

Pereți de ploi

Pereți de ploi
între oameni goi,
pereți de ploi
ne-acoperă pe amândoi.
Singuratici nocturni,
tomnatici nebuni,
bem cafele amare în ceață,
alunecăm pe crâmpeie de gheață.
Viață, viață…
Nebună,
viață cu gust de lună,
ce răsari peste nopțile mele,
ce mă chemi în transă de stele,
în vraja aștrilor sălbatici,
în ritmul pașilor sabatici.

Țigăncile se rotesc ca roze prin foc
ţiganii se-nfierbântă, inima o ia din loc,
vinul se scurge pe sânul rotund,
hrănit, bobocul se va deschide curând.