Drumul cu oameni

„Scrisorile singurătății” de Oana C. Șerban. Sau despre paradoxuri.

Editura: Cartea Românească EDUCAȚIONAL

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 160

Am cunoscut-o prima dată din ce au spus și au scris alții despre ea. Am avut același mentor în liceu, care ne-a îndrumat într-ale logicii și filosofiei. De multe ori constatăm că dumnealui (prof. dr. Gheorghe Tarara) este unul dintre factorii esențiali care au contat în alegerea parcursului acestuia. I-a fost discipolă. I-am fost discipol. Acum îmi este ea mie profesoară, mentor și (îndrăznesc s-o spun, cu toate că nu i-am mărturisit niciodată) prietenă întru spirit.

De la dumneaei i-am înțeles eu și colegii mei pe Descartes, Spinoza și Leibniz (și câți filosofi reprezentativi pentru perioada modernă vor mai urma!). Este tipul acela de profesor care vine de acasă în timpul liber pentru seminarii suplimentare pentru că este conștientă că e greu să „prinzi” niște scrieri atât de complexe și importante pentru evoluția gândirii umanității în doar câteva ore pe săptămână. Suntem serioși, mai și râdem, uneori suntem serioși când ar trebui să râdem și viceversa, dar cumva o scoatem noi la capăt. Este tipul de profesor care inspiră și cultivă, care cheamă la sine și oferă din sine.

A vrut să se lase de scris. Apoi s-a gândit dacă ar exista motive să nu o facă. Astfel s-au născut 30 de epistole în care diverse voci încearcă să o convingă să pledeze pentru una sau cealaltă dintre variante. Ideea este una ingenioasă și, așa cum mi-a spus cineva de curând – „Nu m-aș fi gândit să încep astfel o carte”.

Domnul Iulian și ultima vară a sa

Iulian era fratele Ellei,

cu câțiva ani mai mic.

Suferea de cancer de ceva timp

și în fiecare vară înainte de a pleca ne spunea:

acum este ultima dată când ne vedem,

e ultima vară a mea,

iar vara următoare ne întâlneam din nou și spunea,

acum este ultima vară a mea.

Dar domnul Iulian era un luptător, n-o știa,

era doar precaut cu noi, nu voia,

să ne facă să suferim când vom afla

că a avut dreptate ultima dată,

fusese ultima vară a sa. 

Profesorii. Sau experții de-a v-ați ascunselea.

Mă numesc Petruț Dinu și sunt student în anul I licență la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. A prezenta motivele care mă determină să urmez acest modul psiho-pedagogic în vederea realizării ulterioare a visului meu de a deveni profesor înseamnă a realiza un itinerariu atât cronologic, cât și psihologic (urmărind acel roditor fir al Ariadnei care ne aduce mai aproape de noi înșine). Sfântul Augustin afirma că „Omul este ființa aruncată în lume” și că „Există ceva în noi mai adânc decât noi înșine”. Mă identific cu ambele afirmații și cred că după scrierea acestui eseu, mă voi simți mai puțin „aruncat în lume” și voi aduce la lumină ceea ce era cândva în adâncurile psihicului meu.

Voi realiza în cele ce urmează o prezentare sistematică a motivațiilor care mă determină să devin dascăl (această minunată formulă pe care ne-o oferă limba română), trecând prin mai multe etape de formare, mai multe „școli de pedagogie”. Așadar, timpul cronologic și timpul psihologic se vor împleti armonios, ca în orice text pe care îl citim cu sufletul dansând în piept.

Prima mea școală de pedagogie se suprapune cu primii șapte ani de viață pe care i-am petrecut într-un loc minunat, pentru care mă simt binecuvântat de Dumnezeu, într-o casă cu dealurile și munții înălțându-se falnici în spate și râul Buzău susurând pe la poartă: comuna Siriu. Poate ați auzit de ea din melodia lui Benone Sinulescu, ce îi vestește măreția, și pe bună dreptate! Vă întrebați, probabil, ce legătură au toate acestea cu faptul că vreau să devin profesor. Explicația descrie în mare măsură concepția mea despre lume: acei ani au fost pentru mine forma cea mai curată, neprihănită, limpede de cunoaștere de până acum. Pe principiul că ce ți se întâmplă în primii ani de viață îți decide toată viața, experiențele pe care le-am trăit atunci (dar și puțin mai târziu, până pe la doisprezece ani) continuă să creeze înrâuriri de influențe asupra personalității mele de astăzi.

când ne trezeam odată cu răsăritul

Zilele când nimic nu pare să mai fie ca înainte. Când paturile sunt mai reci, ferestrele mai aburite, aerul mai înțepător. Când covoarele sunt mai aspre, fruntea se încălzește, inima bate cu putere. Când nu mai poți să respiri și te doare. Când ochii tăi se umezesc și îi simți amari. Când te întorci de pe o parte pe alta…

Ce bine e acasă aici!

 

Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea,  viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.

Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.

Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut  de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.

Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.

Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.

mihai

nu am sărit niciodată de la zece metri în râu. era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară, copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea și uita pentru o clipă de bătaia de seară. mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui atunci când priveam cum îl aruncă cerul, cu un braț nevăzut, spre noi ca pe o pasăre…

,,Eu sunt în stare de orice!”

I-a spus tata bunicului că îl aduce în oraş ca să meargă împreună la cumpărături. Şi a întrebat nedumerit de ce trebuie să se îmbrace la costum. ,,Poate te întâlneşti cu vreo doamnă şi trebuie să fii respectabil în faţa ei.” ,,Pe vremea mea doamnele te plăceau după privire, nu după haină.” Când ne-a văzut pe toţi strânşi la masă…

Tinerii bătrâni

Erau ierni reci când eram mici. Deşi tineri, mulţi dintre noi eram deja foarte bătrâni. Eram vreo cinci verişori care ne strângeam la bunica în seara zilei de 23 decembrie. Ne pregătea ,,camera noastră”. Când stăteam cu obrazul lipit de perna mereu moale şi albă, auzeam pe de o parte lemnele care trosneau în sobă, iar pe de altă parte…

Cuvinte pentru Calliope ( 1 )

Era ora şase dimineaţa când un tren mi-a pătruns în suflet cu mai mulţi kilometri pe oră decât clipele în care am trăit cu adevărat. Mă trezisem şi mă durea lumea atât de tare încât mă întrebam dacă eu locuiesc în ea sau ea trăieşte în mine. Scriam sms-uri peste sms-uri, din nou şi din nou, iar ele plecau pentru…

Femeia care priveşte înapoi

plecareaÎn urmă cu câteva luni, am participat la o petrecere festivă. Am fost aşezat la o masă cu vreo zece persoane, dintre care cunoşteam din vedere vreo două fete, alături de care am conversat iniţial într-o manieră rece şi protocolară.

O fată se juca cu două furculiţe, încercând să le echilibreze cu concentrarea unui copil care pune tot sufletul în ceea ce face. Am privit-o amuzat cum s-a bosumflat când furculiţele au căzut, scoţându-şi uşor buza de jos în afară într-un gest seducător. Văzând că o analizez cu atenţie, m-a privit zâmbind şi mi-a făcut cu ochiul.