Cărţi la fereastră

„Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski. Sau despre tribunalul conștiinței.

Titlu original: „Преступление и наказание”

Editura: Polirom (Colecția Top 10+)

Anul apariției: 2011/ 2016

Număr de pagini: 625

 

 

„Crimă și pedeapsă” este un roman tulburător. Destinul lui Raskolnikov, protagonistul acestei cărți-monument în istoria literaturii universale, este una dintre acele experiențe literare care depășesc cadrul unui simplu text. Este o poveste care îți intră seducător, inteligent, cu o viclenie curată în sânge și circulă spre inima și mintea ta până la sfârșitul vieții.

Plecând de la cadrul unui roman polițist (o crimă asupra a două surori comisă chiar de personajul principal, ceea ce oferă o bogată analiză a psihologiei criminalului), cartea se deschide în alte paliere mult mai profunde. Sensul ei adânc este ca un sâmbure într-un fruct: trebuie gustat exteriorul, trebuie așteptat ca el să apară și din el se naște o „supracarte” ce se rescrie în sufletul fiecărui cititor într-un alt mod – este o calitate esențială a artei romanului.

Despre un astfel de roman se poate scrie foarte mult – de aceea, voi alege să scriu foarte puțin. Pentru că adevărurile care se lasă revelate printre rânduri sunt supra-discursive. Voi accentua doar un anumit aspect pe care l-am  simțit ca pe un „fir roșu” care leagă suflul literar dostoievskian (în acest roman, cel puțin).

Nu de puține ori, se precizează că personajele (și în special protagonistul) sunt mânate de o forță pe care o simt, dar n-o pot înțelege, să facă anumite acțiuni, să vorbească într-un anumit fel, să aleagă o stradă și nu o alta, să producă o crimă sau să cadă în genunchi într-un moment plin de smerenie. I-am putea spune destin – Dostoievski nu îi spune în niciun fel. Doar îl arată. Este o forță care scapă de încătușarea denumirii. De aici se naște și expresia ei artistică atât de puternică: ea este pretutindeni simțită și nicăieri menționată.