Calea poemelor

zEU.s

toți caută viitorul în viitor
când el este mereu aici.
folosim timpul ca să vorbim despre spațiu
și spațiul ca să vorbim despre timp.
îndrăgostitul întreabă „unde ești?”
dar are în suflet un când,
îndrăgostita întreabă „când ești?”
dar are în minte (un) unde.
timpul și locul –
două ființe ale unui androgin
despărțite de fulgerul
înfuriatului zEU.s.
tânjesc să-și iubească fără încetare
contopirea mărilor de sare
cu sarea de mare ce-a picat
în cer din ochiul tău înlăcrimat.

 

(a)duceri

preaplinul

Am fost secătuit de mine până să-ți ating călcâiele în seara aceea fără de sfârșit. Scriu din preaplin sufletesc, atunci când pocalul inimii mele se umple și dă pe afară, iar vinul roșu se prelinge în jos, pe picior, se rotește în jurul suportului își caută loc să se scurgă. Mă scurg.

Tot ceea ce țineți în mâini sunt eu frânt, prelins, zdrobit, adâncit, împovărat, îndurerat, însingurat, neatins, neiertat, pătimit și pătimitor. Cine sunt, Doamne? Eu nu înțeleg și caut, zbătut între credință și tăgadă ca un eu arghezian în carcerele disperării. Ceea ce țineți în mâini nu sunt eu. Sunt Eul.

Astăzi ceva s-a schimbat. Stau pe terasă și picioarele mele goale ating gresia arsă de soare. În fața mea, neliniștită, marea. În dreapta mea, nepovestită, mama. În stânga mea, un local din care răzbat până la noi melodii românești vechi. Un drum care face o curbă spre stângă. Vântul adie ușor. Pescărușii planează deasupra orizontului înfrățit între cer și mare, trecând de-o parte și de alta, ba înălțându-se și înconjurându-se de cerul roșiatic, ba coborând în misterul mărilor adânci. Câțiva oameni se plimbă pe faleză și mă gândesc din nou: Câtă viață! Ce caut eu aici într-un singur trup? De ce nu sunt în toți? De ce nu pot trăi toate viețile acestea deodată? Mie nu-mi ajunge viața mea! Mă auziți?

Îmi aduc aminte de Papini, singurândul, neînțelegândul, neiubindul Papini care atât a suferit pentru o idee: Totul. Fiecare om tânjește măcar o singură dată în viață, chiar și fără să știe, după Tot și ce i se oferă? Nimic. Un nimic asemenea nisipului ce ți se scurge printre degete. Sunt sigur că pot muri chiar acum și asta mă face cu adevărat să trăiesc. Nu înțeleg nimic și asta mă face să mă simt natural.

Apăs tastele acestui laptop fără să le privesc așa cum un pianist trece de la o clapă la alta cu frenezie, știindu-le mai bine decât pe centimetrii de piele ai trupului persoanei iubite. Nu am nevoie să văd unde merg degetele mele ca să știu unde se înalță sufletul meu. Am căzut în tăcere. Mama și-a dat seama și a plecat, m-a lăsat în buna mea singurătate. Scrisul este terapia mea. Scrisul este existența mea. Nu trăiesc dacă nu scriu. N-am mai scris de mult timp…

Asta se va opri acum. Ce voi scrie, mă întrebi, dragul meu cititor, stimabilule, ironicule, prietenule, iubite cititor fără de care nu exist. Cere și ți se va da, taci și vei auzi. Nu ai fi venit niciodată dacă nu ai fi știut că vei rămâne.

Drumul cu oameni

când ne trezeam odată cu răsăritul

Zilele când nimic nu pare să mai fie ca înainte. Când paturile sunt mai reci, ferestrele mai aburite, aerul mai înțepător. Când covoarele sunt mai aspre, fruntea se încălzește, inima bate cu putere. Când nu mai poți să respiri și te doare. Când ochii tăi se umezesc și îi simți amari. Când te întorci de pe o parte pe alta și nu poți să dormi, iar când dormi, nu te poți lăsa cu totul în brațele somnului.

Atunci îți amintești de toate zilele pe care n-ai știut să le apreciezi la adevărata lor valoare. Și de toate nopțile. De fragedele clipe, de atingerile uitate, de săruturile fără semnificație aparte, din obișnuință. Îți amintești de o cadă cu apă fierbinte și de mirosul așternuturilor. De un parchet rece și trupul tău cald atingându-l. De nopți lungi, cu filme la care adormeai întotdeauna la jumătate. De bucătăria cu icoana ta preferată pe frigider. De păsările care izbucneau în mănunchiuri atunci când te trezeai odată cu răsăritul și te plimbai prin oraș.

Ce blândețe a nopților, ce curaj al încercării, ce nebunie adolescentină pe tine, pe mine, pe noi. Astăzi pare că nici nu vorbeam în zilele acelea. Era doar răsăritul: palid, rece, plin de speranță. Cerul care își făcea autoportretul. Păsările…

Calea poemelor

Vis în visare

Visam uneori că muriseși, iar eu nu știam,

aflam mereu prea târziu.

Lumea venea să te vadă, fețe ciudate, mult negru,

numai părinții tăi nu erau nicăieri, nu credeau.

Stăteai cu ochii închiși,

cu spatele pe vârful unui deal.

Nu urca toată lumea să te vadă.

Când te-am găsit acolo,

ca-ntr-un basm,

o Frumoasă Adormită De Tot,

aș fi vrut să se deschidă Cerurile toate și să spună:

„Și v-am păcălit așa!”

să te trezești și să-mi cazi în brațe,

cu tot riscul de a ne rostogoli  ca doi bețivi,

ca doi amnezici, ca doi uituci

până la poalele muntelui.

Dar niciun Cer din câte există nu s-a deschis

pentru noi,

și-a început să mi se strângă inima ca într-o menghină,

inima mea amară,

dar… inima mea…