Zilele când nimic nu pare să mai fie ca înainte. Când paturile sunt mai reci, ferestrele mai aburite, aerul mai înțepător. Când covoarele sunt mai aspre, fruntea se încălzește, inima bate cu putere. Când nu mai poți să respiri și te doare. Când ochii tăi se umezesc și îi simți amari. Când te întorci de pe o parte pe alta…
Visam uneori că muriseși, iar eu nu știam,
aflam mereu prea târziu.
Lumea venea să te vadă, fețe ciudate, mult negru,
numai părinții tăi nu erau nicăieri, nu credeau.
Stăteai cu ochii închiși,
cu spatele pe vârful unui deal.
Nu urca toată lumea să te vadă.
Când te-am găsit acolo,
ca-ntr-un basm,
o Frumoasă Adormită De Tot,
aș fi vrut să se deschidă Cerurile toate și să spună:
„Și v-am păcălit așa!”
să te trezești și să-mi cazi în brațe,
cu tot riscul de a ne rostogoli ca doi bețivi,
ca doi amnezici, ca doi uituci
până la poalele muntelui.
Dar niciun Cer din câte există nu s-a deschis
pentru noi,
și-a început să mi se strângă inima ca într-o menghină,
inima mea amară,
dar… inima mea…