Calea poemelor

Iubite omule

Templul rugăciunii mele e adânc ascuns în pieptu-mi,

înconjurat de nori și cețuri albe,

de cântări senine, îngerești,

de focuri circulare ce ard, dar nu mistuiesc.

Templul meu e suspendat în aer

(dar există oare așa ceva?)

se-ajunge acolo doar în zbor

cine ești, ia spune-mi,

cel pe care-l cară un înger păzitor?

Ce taine-aduci în inima ascunsă,

ce speri? O mântuire poate?

Cu aripile tale retezate și patimile din priviri,

de ce vii în spațiu-mi sacru

cu bolnave năluciri?

Nu vezi ce povară ești îngerului tău?

În ale sale mâini cu tine de-o veșnicie zboară,

și tu nici măcar nu vezi…

că n-ai curaj să-ți ridici privirea

spre Cer și să crezi…

Calea poemelor

exercițiu de îmblânzit toamna

 

 

geamurile înghețate îmi vorbesc despre tine,

când trec porumbeii prin ele

și li se răcește zborul…

camera e întunecată ca un iglu

în care orice eu ucide un altul,

sunt autodistructiv

astăzi nu-ți pot face rău,

o bombă cu ceas,

tic-tac, tic-tac, tic…

va exploda un val de ninsoare cândva…

despart perdelele de ceață

cum dau la o parte draperiile dimineața

și las lumina să-mi aline trupul de lut

cu insistența gospodinelor din România

care spală podelele ca să uite de bătaia de zi cu zi,

gândul lor ce le aruncă pe dor ca pe un covor plutitor

în țările unde li se pierd copiii,

îngropați în morminte de hârtii.

(o hârtie greșită mototolită

și aruncată în coșul de gunoi).