Calea poemelor

exercițiu de îmblânzit toamna

 

 

geamurile înghețate îmi vorbesc despre tine,

când trec porumbeii prin ele

și li se răcește zborul…

camera e întunecată ca un iglu

în care orice eu ucide un altul,

sunt autodistructiv

astăzi nu-ți pot face rău,

o bombă cu ceas,

tic-tac, tic-tac, tic…

va exploda un val de ninsoare cândva…

despart perdelele de ceață

cum dau la o parte draperiile dimineața

și las lumina să-mi aline trupul de lut

cu insistența gospodinelor din România

care spală podelele ca să uite de bătaia de zi cu zi,

gândul lor ce le aruncă pe dor ca pe un covor plutitor

în țările unde li se pierd copiii,

îngropați în morminte de hârtii.

(o hârtie greșită mototolită

și aruncată în coșul de gunoi).

Gândirograme

Mă întreb

Mă întrebMă întreb cine îți poate auzi vocea când taci atât de frumos.

Mă întreb cine oare renunță la toate legile și principiile logicii ca să te accepte.

Mă întreb dacă nu ai vrea să fugim mâine amândoi, doar cu hainele… sau fără.

Mă întreb dacă ști unde am mers ca să-ți scriu.

Mă întreb dacă ai aflat că eu ți-am dus prima dată dorul.

Mă întreb cum de reușesc să te văd atunci când zboară vulturii în cerc.

Mă întreb dacă te-a atins și pe tine vântul care mi-a răvășit părul.

Mă întreb dacă ști că te simt cel mai mult atunci când sunt fericit.

Mă întreb cât o să-mi mai vorbești despre râuri, mări și oceane… mie, un înotător atât de priceput.

Mă întreb dacă i-ai spus tatălui tău că suntem aceeași zodie și că ai o afinitate pentru apă și tot ce este umed.

Mă întreb dacă ți-a spus cineva că am adormit după tine într-o seară și că ți-am aranjat o șuviță.

Mă întreb dacă ști că mă simt cel mai mare mincinos când sunt în apropiere de o femeie în care găsesc iluzoriu o fărâmă din tine.

Mă întreb cum se mai gustă buzele tale, cum se mai ating sânii tăi, cum ți se mai sărută gâtul.

Gândirograme

A-i purta dorul…

I.I.1I.I. era diferită de tot ce cunoscusem până atunci. De multe ori mă gândeam la ea și mă întrebam dacă nu cumva era făurită altfel decât ceilalți oameni; mă ducea gândul atât de departe uneori încât mă lovea o curiozitate ușor blasfemică: fusese ea oare creată de aceeași Mână care ne modelase pe toți?

I.I. plângea într-o zi, fapt care nu era unul neobișnuit. Nici măcar nu-mi amintesc de ce plângea, dar ce știu sigur e că principalul motiv era reprezentat de cuvântul care o reprezenta cel mai bine: dor. Pe I.I nu puteai să o iubești; ar fi fost împotriva legilor naturii. Nu! Ei îi puteai purta dorul. Să-ți gândească sufletul mereu la ea și fiecare tresărire a chipului ei de înger care nu zboară doar pentru că nu își vede aripile să te conducă aproape de extaz și apoi să te smulgă din el și să te trântească la pământ. Ar fi fost o jignire pentru puritate să plângi căderea…

Da! I.I. plângea într-o zi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că oamenii nu ar trebui să aibe motive să plângă așa cum nu ar trebui să aibe motive să râdă. Plânsul este normal, spunea ea, ne face să simțim altfel lumea, altfel oamenii, altfel pe noi. ”Nu simți altfel când plângi?” m-a întrebat ea. ”Nu simt altfel când plâng.”, i-am răspuns eu.

Mi-a povestit după aceea cu vocea tremurată ce face ea cu lacrimile. Le lasă să curgă pe obraji, pe nas, pe bărbie, pe gât, după care le ia cu vârfurile degetelor și își udă fruntea cu ele pentru că este singura parte a chipului care nu trăiește cu adevărat plânsul. ”Fruntea de ce să nu fie udată de lacrimi? De ce să fie ea rezervată de această bucurie?”.

A-i purta dorul. Doar așa o puteai iubi.