Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Ce bine e acasă aici!

 

Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea,  viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.

Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.

Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut  de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.

Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.

Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.

Gândirograme

3 motive (și nu numai) pentru care oamenii răi nu aduc fericirea

Pentru că te consumă și pentru că te inspiră negativ. Și pentru că nu are sens. Acestea ar fi principalele trei motive. Oricine are puțin curaj să se gândească și să înțeleagă cât de mare-mare este spațiul și cât de mare-mare este timpul ce domnește asupra lui știe că viața fiecărui om este doar o părticică, un fir de nisip într-o plajă imensă. Și totuși, viața noastră este atât de importantă tocmai pentru că este a noastră! Plaja n-ar exista fără contribuția fiecărui grăunte de nisip, iar viața ta, dragul meu cititor, contează atât de mult! Așa că de ce să păstrezi oamenii dăunători în ea?

Iată câteva motive pentru care nimeni nu merită să rămână în mintea, inima și serile tale dacă nu ți le face mai frumoase:

Gândirograme

Mă întreb

Mă întrebMă întreb cine îți poate auzi vocea când taci atât de frumos.

Mă întreb cine oare renunță la toate legile și principiile logicii ca să te accepte.

Mă întreb dacă nu ai vrea să fugim mâine amândoi, doar cu hainele… sau fără.

Mă întreb dacă ști unde am mers ca să-ți scriu.

Mă întreb dacă ai aflat că eu ți-am dus prima dată dorul.

Mă întreb cum de reușesc să te văd atunci când zboară vulturii în cerc.

Mă întreb dacă te-a atins și pe tine vântul care mi-a răvășit părul.

Mă întreb dacă ști că te simt cel mai mult atunci când sunt fericit.

Mă întreb cât o să-mi mai vorbești despre râuri, mări și oceane… mie, un înotător atât de priceput.

Mă întreb dacă i-ai spus tatălui tău că suntem aceeași zodie și că ai o afinitate pentru apă și tot ce este umed.

Mă întreb dacă ți-a spus cineva că am adormit după tine într-o seară și că ți-am aranjat o șuviță.

Mă întreb dacă ști că mă simt cel mai mare mincinos când sunt în apropiere de o femeie în care găsesc iluzoriu o fărâmă din tine.

Mă întreb cum se mai gustă buzele tale, cum se mai ating sânii tăi, cum ți se mai sărută gâtul.

Aleea prozelor

Fericire relativă

fericire relativaSunt dimineţi când mă trezesc nefericit. Aşa, fără motiv.
Mama mă aşteaptă cu cafeaua făcută. Zâmbeşte. Chiar şi atunci când plânge odată la zece ani, ea tot zâmbeşte în acelaşi timp. O am pe mama.
La prânz ne strângem toată familia la masă. Avem ce mânca.
Citesc dintr-o carte bună şi ascult câteva melodii-pe-suflet. Pot vedea şi pot auzi. Mă pot bucura.

Mă plimb după aceea cu prietenii şi glumim. Pot merge şi pot vorbi.
O fată din şcoala mea a murit din cauza unui anevrism cerebral. Eu sunt sănătos şi trăiesc.
Seara mă aşez în pat, unde este atât de bine! Am unde să dorm.
Dimineaţa următoare mă trezesc fericit. Aşa, din foarte multe motive.