Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Ce bine e acasă aici!

 

Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea,  viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.

Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.

Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut  de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.

Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.

Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.

Calea poemelor, Drumul cu oameni

mihai

mihai

nu am sărit niciodată de la zece metri în râu.
era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară,
copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea
și uita pentru o clipă de bătaia de seară.

mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui
atunci când priveam cum îl aruncă
cerul, cu un braț nevăzut, spre noi
ca pe o pasăre cu o aripă ruptă.

pe mihai l-a călcat o mașină,
mi-a spus mie bătrâna din drum,
lejeră cu o mână la gură și una la sân
,,l-a prins sub roți, iar acum…”

privesc zidul înalt de piatră,
de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară,
întrebându-mă dacă acum, în moarte,
îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.

Drumul cu oameni

,,Eu sunt în stare de orice!”

I-a spus tata bunicului că îl aduce în oraş ca să meargă împreună la cumpărături. Şi a întrebat nedumerit de ce trebuie să se îmbrace la costum. ,,Poate te întâlneşti cu vreo doamnă şi trebuie să fii respectabil în faţa ei.” ,,Pe vremea mea doamnele te plăceau după privire, nu după haină.”Bunicul, Costin şi eu

Când ne-a văzut pe toţi strânşi la masă i-au dat lacrimile. A împlinit de curând 80 de ani. Un om energic şi fericit, simplu şi apropiat de natură, dar purtând întotdeauna acea strălucire de om inteligent şi adevărat în privire.

Şi-a amintit ce subiecte a rezolvat la examenul de admitere la facultatea de drept, iar eu nu mai ştiu nici subiectele de la evaluarea naţională din clasa a VIII-a. A glumit şi a spus bancuri, s-a aranjat frumos pentru poze şi a spus, îmbrăţişându-şi fiul: Mulţumesc!

BuniculSe citesc atâtea emoţii în ochii lui atunci când ţine tortul în mâini, încât cuvintele sunt pur şi simplu de prisos.

Iar când i-am spus că ne dorim să ne vedem şi când va împlini 90 de ani, s-a ridicat de pe scaun şi a spus râzând:

-Eu sunt în stare de orice!

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Tinerii bătrâni

Erau ierni reci când eram mici. Deşi tineri, mulţi dintre noi eram deja foarte bătrâni. Eram vreo cinci verişori care ne strângeam la bunica în seara zilei de 23 decembrie. Ne pregătea ,,camera noastră”. Când stăteam cu obrazul lipit de perna mereu moale şi albă, auzeam pe de o parte lemnele care trosneau în sobă, iar pe de altă parte fulgii de zăpadă care băteau în fereastra de deasupra mesei.

Eu dormeam mereu la margine pentru că adesea eram singurul băiat, iar fetelor le era teamă de ce se putea afla în întunericul dens care ne despărţea de focul ce se ivea prin uşiţa de fier a sobei.

Pe bunica o colindam prima. Toţi tinerii din sat începeau colindul de la casa ei. Ne oferea mere, covrigi şi bomboane cu zâmbetul pe buze, iar apoi ne săruta pe toţi pe frunte şi era fericită alături de noi. Pe atunci nu aveam telefoane performante ca să facem poze, dar imprtalizam momentele cu un alt fel de aparate, aflate în interior. Secretul lor era că focalizau într-un timp foarte rapid.

Era o femeie pe un deal de deasupra satului, iar ea ne dădea gogoşi calde. Cât timp colindam, ea frământa aluatul pentru următorii colindători şi ne dădea să gustăm ţuică fiartă pe ascuns.

Noi ne-am mărit şi ne-am îndepărtat, bunica şi femeia după deal au murit, iar în zilele noastre cei bătrâni de şapte ani au întinerit la şaisprezece. Nu ninge de Crăciunul acesta, nici focul nu mai arde în sobă, nu am mai dormit pe perna aceea de atâta timp…

În zilele acestea cu mult soare în decembrie, ne strângem şi colindăm profesorii şi oamenii dragi nouă cu o chitară şi voci din suflet. Dar nimic nu mai este ca înainte…

Colind1

Colind2 colind3

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Cuvinte pentru Calliope ( 1 )

dora2Era ora şase dimineaţa când un tren mi-a pătruns în suflet cu mai mulţi kilometri pe oră decât clipele în care am trăit cu adevărat.

Mă trezisem şi mă durea lumea atât de tare încât mă întrebam dacă eu locuiesc în ea sau ea trăieşte în mine. Scriam sms-uri peste sms-uri, din nou şi din nou, iar ele plecau pentru totdeauna şi nu se mai întorceau. Eram la un vagon de lumină distanţă. Abia descoperisem legea iubirii de om, îţi reaminteşti? Erau ecuaţii lungi cu calcule complicate, iar eu te amplificam mereu la doi şi tu mă multiplicai, mă egalai şi mă dezvoltai. La sfârşit eram ca două cercuri care formează împreună un ∞, mereu indecis, mereu cu minus, mereu cu plus, niciodată amândouă. Vorba lui Nichita: Şi dacă iubirea ar avea cifre, ce matematică! Sau cum era?

Am rămas lipit, turtit, sfâşiat de ş(s)ine, fără bilet, fără bani, doar cu un suflet pustiu care nu poate trece dintr-un vagon în celălalt. Haide să atingem soarele cu tălpile, mai vrei? Spune-mi, în ce univers trăim? Ce fel de lume ar accepta să fiu singur printre oameni şi plin de oameni când sunt doar eu?

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Femeia care priveşte înapoi

plecareaÎn urmă cu câteva luni, am participat la o petrecere festivă. Am fost aşezat la o masă cu vreo zece persoane, dintre care cunoşteam din vedere vreo două fete, alături de care am conversat iniţial într-o manieră rece şi protocolară.

O fată se juca cu două furculiţe, încercând să le echilibreze cu concentrarea unui copil care pune tot sufletul în ceea ce face. Am privit-o amuzat cum s-a bosumflat când furculiţele au căzut, scoţându-şi uşor buza de jos în afară într-un gest seducător. Văzând că o analizez cu atenţie, m-a privit zâmbind şi mi-a făcut cu ochiul.

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Când nu mulţumeşti la timp


bunica1Bunica era femeie înaltă şi subţire. Avea ochii căprui şi îşi purta părul alb într-un coc strâns pe care îl ascundea sub basma. 

Era omenoasă aşa cum sunt persoanele de la munte. Şi harnică foc. Dacă se simţea singură şi te vedea pe drum, venea spre tine cu mâinile împreunate la spate, mergând încet şi legănat, te întreba ce mai faci şi dacă vrei să o vizitezi. Tu te bucurai nespus şi o urmai pentru că ştiai că prepară cea mai gustoasă mâncare din lume, chiar dacă de la ea a învăţat să gătească şi maică-ta care te hrănea în fiecare zi. Era ceva special în bucătăria bunicii.