Cărţi la fereastră

Ce am citit în ultima vreme

Mi-am dorit să citesc vara aceasta. După un an de lecturi în sfera filosofiei și citit literatură în momentele (puține) libere (aici un Dostoievski, aici un Papini), nevoia mea de a-mi potoli setea de cunoaștere a cerut și altceva în afară de cărțile iubirii de înțelepciune. Desigur, oriunde aș merge, orice aș citi, la filosofie mă întorc ca un fiu risipitor. Și ce bine că se întâmplă astfel!

Să nu o mai lungim! Iată ce am citit până acum vara aceasta:

  1. Muzeul inocenței – Orhan Pamuk

O carte cum puține au fost scrise. Pe Orhan Pamuk l-am cunoscut în pregătirile pentru olimpiada de limba și literatura română din liceu. Am fost îndrăgostit de Romancierul naiv și sentimental, o carte de teorie literară ieșită din acea stereotipie plictisitoare a lucrărilor de acest tip. Profesorul meu de română era un mare fan, vorbea des despre Pamuk și, în special, despre romanul Mă numesc Roșu, pe care îl am pe listă. Considerat cel mai cunoscut autor turc contemporan, Pamuk este un romancier foarte respectat și citit în lumea întreagă; i s-a acordat premiul Nobel în anul 2006, fapt care nu e, așa cum se știe, puțin lucru (fiind și printre cei mai tineri laureați ai acestuia la secția literatură). Aceasta este fără îndoială o carte grea (în acel sens profund filosofic și metafizic pe care îl oferă Kundera în următorul roman pe care îl voi prezenta). Este o carte care m-a ostenit, care m-a copleșit prin autenticitatea și încărcătura existențială pe care le poartă și care transpar din fiecare pagină. Este plăcut să descoperi viziunea autorului despre arhitectura complexă a romanului și să observi concordanța acesteia cu modul în care scrie chiar el un roman (este inspirațional și motivațional să constați că autorul nu se dezice de indicațiile sale, că, asemenea unui filosof autentic, ceea ce scrie sau spune și ceea ce este se suprapun și generează reciproc). Totodată, este una dintre cele mai frumoase cărți citite de mine până acum. Despre Muzeul inocenței se poate scrie o carte de critică, așa că voi încerca să surprind doar în câteva elemente esențiale experiența mea de lector al acestui roman:

a. Fundamentele cărții sunt reale. În Istanbul există un Muzeu al inocenței ce poate fi vizitat (apropo, dacă aveți cartea la dumneavoastră, intrați gratuit; dacă nu, pregătiți 30 de lire – să mai spună cineva că o carte nu poate deschide uși!). Despre ce este muzeul, ce obiecte prezintă și ce povești evocă, vă las pe dumneavoastră să descoperiți!

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu.

b. Afirmația anterioară este cheia de boltă a acestor două spații înfrățite: romanul și muzeul. Dintr-o anumită perspectivă, cele două se și substituie: orice roman bun este în același timp un muzeu și orice muzeu care merită vizitat este un fel de roman. Diferența o face că (dacă îmi este permisă o parafrazare):

Romanele adevărate sunt clipe în care Spațiul se transformă în Timp.

c. Canarul Lămâie. Este, cu adevărat, chipul acestei povești.

Citiți Muzeul inocenței. Doar citiți-l.

Gândirograme

Îngerul lecturii

Trebuie să existe, așa cum există îngeri ai oamenilor, ai popoarelor, ai mărilor și pământurilor, ai locurilor și ai epocilor, și un înger al lecturii. (Acest text este scris sub influența benefică și dinamizatoare a lecturii cărții „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, despre care voi scrie curând pe blog.)

Cum s-ar explica altfel liniștea bibliotecilor, starea de pace a chipului așezat deasupra coperților deschise, intervalul luminos dintre cuvânt și sens, tremurul sufletului când simte fărâme de adevăr? Cum să justificăm toate acestea dacă n-ar exista o instanța supra-rațională, supra-senzitivă, pe care o intuim însă? Un om obișnuit are, ce-i drept, cel puțin un înger păzitor. Un cititor are cel puțin doi.

Îngerul lecturii este necesar din mai multe motive: