Am fost inspirat de articolul Petronelei Rotar (pe care îl găsiți aici) și am zis să întocmesc și eu o listă cu cărțile pe care le-ați putea oferi cadou de Crăciun. Am încercat să le împart pe categorii, cu toate că diferite cărți pot face parte din mai multe deodată. Și, cum spunea Creangă, ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii:
Cărți pentru copii (dar care merită citite, în primul rând, de adulți):
Alice în Țara Minunilor – Lewis Carroll – una dintre cele mai mari capodopere ale tuturor timpurilor, plină de subtilități psihologice și sensuri filosofice, o carte monument pentru orice vârstă;
Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery – puteți citi din nou descrierea de mai sus;
Singur pe lume – Hector Malot – sfâșietoare, umană, deschide ușile inimii;
Oscar și Tanti Roz – E.E. Schmitt – îl putem parafraza pe Nicolae Labiș: Citești și plângi. Citești;
Young-adult:
De veghe în lanul de secară – J.D. Salinger – o carte celebră despre maturizarea, desprinderea și toată această călătorie plină de freamăt a adolescentului către sine;
Cititorul din peșteră – Rui Zink – o carte pe care am citit-o spre finalul adolescenței, scurtă, concentrată, plină de esențe și profunzime, o nouă perspectivă asupra lecturii; perfectă pentru adolescenții la care mai este loc de stârnire a interesului pentru citit;
Sora Katiei – Andres Barba – o carte și un autor (în mod nedrept) mai puțin cunoscute. Andres Barba este un maestru al prozei; așa cum îl recomanda și Mario Vargas Llosa, tânărul autor spaniol scrie niște parabole ale modernității de o plasticitate uluitoare pentru vârsta sa și sondează adânc în interiorul conștiinței omului contemporan; Sora Katiei este un roman pe care l-am citit foarte devreme, care abordează teme mai dure ale vieții precum destrămarea unei familii, prostituția, viața de noapte, incapacitatea configurării unei identități personale, destrămarea unei lumi tot mai lipsită de sisteme axiologice – o recomand pentru adolescenții mai maturi;
O carte cum puține au fost scrise. Pe Orhan Pamuk l-am cunoscut în pregătirile pentru olimpiada de limba și literatura română din liceu. Am fost îndrăgostit de Romancierul naiv și sentimental, o carte de teorie literară ieșită din acea stereotipie plictisitoare a lucrărilor de acest tip. Profesorul meu de română era un mare fan, vorbea des despre Pamuk și, în special, despre romanul Mă numesc Roșu, pe care îl am pe listă. Considerat cel mai cunoscut autor turc contemporan, Pamuk este un romancier foarte respectat și citit în lumea întreagă; i s-a acordat premiul Nobel în anul 2006, fapt care nu e, așa cum se știe, puțin lucru (fiind și printre cei mai tineri laureați ai acestuia la secția literatură). Aceasta este fără îndoială o carte grea (în acel sens profund filosofic și metafizic pe care îl oferă Kundera în următorul roman pe care îl voi prezenta). Este o carte care m-a ostenit, care m-a copleșit prin autenticitatea și încărcătura existențială pe care le poartă și care transpar din fiecare pagină. Este plăcut să descoperi viziunea autorului despre arhitectura complexă a romanului și să observi concordanța acesteia cu modul în care scrie chiar el un roman (este inspirațional și motivațional să constați că autorul nu se dezice de indicațiile sale, că, asemenea unui filosof autentic, ceea ce scrie sau spune și ceea ce este se suprapun și generează reciproc). Totodată, este una dintre cele mai frumoase cărți citite de mine până acum. Despre Muzeul inocenței se poate scrie o carte de critică, așa că voi încerca să surprind doar în câteva elemente esențiale experiența mea de lector al acestui roman:
Trebuie să existe, așa cum există îngeri ai oamenilor, ai popoarelor, ai mărilor și pământurilor, ai locurilor și ai epocilor, și un înger al lecturii. (Acest text este scris sub influența benefică și dinamizatoare a lecturii cărții „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, despre care voi scrie curând pe blog.)