Calea poemelor

Te rog să mă crezi, Beti

 

Beti 3Te rog să mă crezi, Beti!

Este prima dată

când mă scrie și rescrie

o ființă cu atâta suferință.

 

 

Mâinile ei și coapsele ei

și gura ei care sărută

hârtia, pe mine și-atât.

Ea m-a învățat ce înseamnă

să iubești pentru prima dată

tot ce-a mai fost iubit înainte

mereu, mereu, mereu

și să nu renunți

niciodată.

 

Te rog să mă crezi, Beti!

Ea a fost prima

care m-a scris cu litere

mici, mici, mici și clare

ca să trăiesc cât mai mult

pe-o pagină de jurnal.

M-a scris limpede

ca o apă în care îți ștergi mâinile

de păcatul

de a învăța pe cineva

să iubească mereu

ca pentru prima dată

când tot ce-și dorea el

era să iubească tot

și pe tine, Beti…

ca pentru ultima dată.

 

Gândirograme

Mă întreb

Mă întrebMă întreb cine îți poate auzi vocea când taci atât de frumos.

Mă întreb cine oare renunță la toate legile și principiile logicii ca să te accepte.

Mă întreb dacă nu ai vrea să fugim mâine amândoi, doar cu hainele… sau fără.

Mă întreb dacă ști unde am mers ca să-ți scriu.

Mă întreb dacă ai aflat că eu ți-am dus prima dată dorul.

Mă întreb cum de reușesc să te văd atunci când zboară vulturii în cerc.

Mă întreb dacă te-a atins și pe tine vântul care mi-a răvășit părul.

Mă întreb dacă ști că te simt cel mai mult atunci când sunt fericit.

Mă întreb cât o să-mi mai vorbești despre râuri, mări și oceane… mie, un înotător atât de priceput.

Mă întreb dacă i-ai spus tatălui tău că suntem aceeași zodie și că ai o afinitate pentru apă și tot ce este umed.

Mă întreb dacă ți-a spus cineva că am adormit după tine într-o seară și că ți-am aranjat o șuviță.

Mă întreb dacă ști că mă simt cel mai mare mincinos când sunt în apropiere de o femeie în care găsesc iluzoriu o fărâmă din tine.

Mă întreb cum se mai gustă buzele tale, cum se mai ating sânii tăi, cum ți se mai sărută gâtul.

Gândirograme

Este normal să te simți anormal uneori

Oricât de mult te-ai strădui, unele lucruri nu pot fi reparate. Prin existența lor urlă la tine că viața nu înseamnă doar momente fericite, doar oameni buni, doar frumos și pace. Sunt momente în care nimic nu te poate scăpa: nicio gură de aer care să te învioreze, nicio privire spre cer care să te facă să crezi că ești împlinit, nicio amintire frumoasă care ai fi vrut să nu fie niciodată o amintire tocmai pentru că asta presupune să nu o mai poți trăi cu adevărat din nou.

Sărut22Timpul sparge lucrurile, iar timpului nu-i pasă de asta. Are un arsenal întreg de pietre cu care să arunce în vitrinele tale. Încearcă tu să vorbești cu timpul; poate o să reușești. Spune-i că oricât de mult l-ar durea asta, oamenii îl iubesc doar atunci când simt că nu există. Întreabă-l care mai este relația lui cu moartea; o mai hrănește, o mai îngrijește, îi mai alăptează copiii la piept?

Lucrurile se pierd… Nu putem să facem nimic în legătură cu asta. Sunt zile în care te vei simți neputincios în fața timpului, iar dacă nu te vei simți astfel, ar fi cazul să te întrebi ce se întâmplă cu tine. În zilele acelea, vei închide ochii și nu vei auzi nimic, nu vei ști cât de departe poți să mergi ca să te cunoști. Tu nu ai simțit niciodată până acum că adăpostești pe cineva în interiorul tău? Un străin care doarme și tace adesea, pe care-l alimentezi cu sângele tău precum o mamă care-și ține în viață pruncul nenăscut? Cine este acel cineva? Cine este asemenea unui vis care deși se petrece în capul tău te face să crezi cu o convingere formidabilă că tu ești în capul lui?

sărutEste normal să te simți anormal uneori. Există clipe în care niciun braț nu va putea să te îmbrățișeze destul de strâns, niciun fum de țigară nu-ți va pătrunde destul de adânc în plămâni și niciun sărut nu te va face să crezi că tocmai ai scos afară străinul din tine. Poate că nu ar trebui să încerci asta. Dacă săruți pe cineva și o să te gândești la cum vrei să scapi de străinul din tine, sunt toate șansele ca voi doi să faceți schimb și să fie nevoie să adăpostești străinul altuia.

Iar asta poate fi cu mult mai rău.

Gândirograme

A-i purta dorul…

I.I.1I.I. era diferită de tot ce cunoscusem până atunci. De multe ori mă gândeam la ea și mă întrebam dacă nu cumva era făurită altfel decât ceilalți oameni; mă ducea gândul atât de departe uneori încât mă lovea o curiozitate ușor blasfemică: fusese ea oare creată de aceeași Mână care ne modelase pe toți?

I.I. plângea într-o zi, fapt care nu era unul neobișnuit. Nici măcar nu-mi amintesc de ce plângea, dar ce știu sigur e că principalul motiv era reprezentat de cuvântul care o reprezenta cel mai bine: dor. Pe I.I nu puteai să o iubești; ar fi fost împotriva legilor naturii. Nu! Ei îi puteai purta dorul. Să-ți gândească sufletul mereu la ea și fiecare tresărire a chipului ei de înger care nu zboară doar pentru că nu își vede aripile să te conducă aproape de extaz și apoi să te smulgă din el și să te trântească la pământ. Ar fi fost o jignire pentru puritate să plângi căderea…

Da! I.I. plângea într-o zi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că oamenii nu ar trebui să aibe motive să plângă așa cum nu ar trebui să aibe motive să râdă. Plânsul este normal, spunea ea, ne face să simțim altfel lumea, altfel oamenii, altfel pe noi. ”Nu simți altfel când plângi?” m-a întrebat ea. ”Nu simt altfel când plâng.”, i-am răspuns eu.

Mi-a povestit după aceea cu vocea tremurată ce face ea cu lacrimile. Le lasă să curgă pe obraji, pe nas, pe bărbie, pe gât, după care le ia cu vârfurile degetelor și își udă fruntea cu ele pentru că este singura parte a chipului care nu trăiește cu adevărat plânsul. ”Fruntea de ce să nu fie udată de lacrimi? De ce să fie ea rezervată de această bucurie?”.

A-i purta dorul. Doar așa o puteai iubi.

Gândirograme, Luminile Oraşului

Chipul înjumătățit al lui Hristos

Iisus Hristos

M-am trezit într-o dimineață cu o durere de cap cum rar am avut până acum. Visam în momentul în care ochii mei s-au deschis. Da! Ochii! Mi-am privit ochii în oglinda dreptunghiulară din baia dreptunghiulară a casei dreptunghiulare din localitatea Sânpetru.

Mi-am dat seama în acel moment că ochii mei nu seamănă; nu mă refer la partea fizică, ci la ceea ce transmit ei. Sunt diferiți prin expresie, prin trăirea pe care o emană, de parcă ar corespunde fiecare unei alte părți din mine, unui altui eu.

Ochiul stâng e bucuros, împlinit și luminos, pe când ochiul drept e mai trist, îngrijorat și străbătut de o umbră ușoară.

La fel cred că se întâmplă cu noi toți. Trăim dual, fiind cuprinși în structura unui  Yin Yang care încearcă să ne păstreze echilibrul. Mă duc cu gândul la acea minunată icoană a Mântuitorului, în care chipul lui este împărțit în două: o parte conturată de lumină, de un zâmbet cald, de un ochi liniștit și de o frunte relaxată, toate acestea amintind de binele și de frumosul pe care îl reprezintă Dumnezeu; cealaltă parte, în schimb, prezintă un chip sever, întunecos, cu colțul buzelor lăsat în jos, cu un ochi furios, dur, înfricoșător, căruia i se adaugă ridurile adânci care apar atunci când se încruntă, iar jumătatea aceasta de chip îți aduce aminte că binele poate să-ți facă foarte mult rău atunci când nu-l accepți, nu-l trăiești și nu îl transmiți mai departe, îți amintește de Judecată și de Dreptate. Probabil că fiecare dintre noi ar trebui să avem această icoană în casă.

Dar ochii tăi? Ei cum sunt? Te definesc oare în mod sincer atunci când unul râde binecuvântat și celălalt râde viclean? Și mai ales, te-ai întrebat vreodată care dintre cei doi ochi ești tu cu adevărat?

Gândirograme

A trăi cu urâtul din tine

UrâtulSunt momente în viața oricărui om în care te simți murdar și hidos, în care ai impresia că oricât de mult ai încerca să te cureți, pur și simplu nu poți îndepărta tot străinul din tine, nu poți albi tot întunericul care s-a lăsat în cele mai adânci lăcașuri ale sufletului tău, nu poți smulge toate buruienile sălbatice care se răspândesc cu o forță de supraplante și te seacă de energii.

În astfel de momente te privești în oglindă și vezi cea mai ilustră reprezentare a urâtului și în mod irațional, te placi și te detești în același timp. Ai vrea să te despoi de piele, să-ți rupi mușchii și să-ți spargi oasele, și abia apoi să te privești din nou și să nu mai vezi nimic pentru că este mai comod să ucizi urâtul decât să trăiești cu el.

Te speli pe mâini cu apă fierbinte ca un Ponțiu Pilat care nu-și mai amintește de nicio culoare chipul lui Iisus, ci doar mâinile lui pe care le privea atunci când pronunța sentința. Îți speli ochii pentru ce ai văzut, urechile pentru ce ai auzit și mai ales gura pentru ce ai vorbit, iar disperarea a tot ce este anormal, dezastruos și de neatins în tine te face să-ți fie sete în piept, nu în gât și își mai înfige o gheară în carnea ta pe care se urcă cu o răbdare pe care doar răul este în stare să o hrănească.

Dacă te simți în felul acesta, cea mai apropiată scăpare este să accepți urâtul, să te îmbraci cu el așa cum probezi o bluză într-un magazin, iar în cel mai bun caz, să te lupți atât de mult pentru frumosul din tine, încât haina răului să ardă atunci când îți atinge pielea.

Cărţi la fereastră

Recenzie: Aleph de Jorge Luis Borges

Aleph Titlu original: „El Aleph”

Editura: Polirom

Anul apariției: 2011

Goodreads: 4.39

Număr de pagini: 180

 

Această carte mi-a fost recomandată de o persoană de încredere și ca urmare, am început-o cu o părere optimistă, fapt care a influențat destul de mult procesul lecturii, chiar dacă mi-am propus să fiu imparțial cu cărțile pe care le citesc. Dacă este posibil.

Așa cum probabil se știe, stilul lui Borges nu este unul ușor. Este interesant, profund, complex, dar cu siguranță este și dificil. Deși are doar 180 de pagini, am citit-o lent, cu răbdare, în mai bine de 10 ore în total doar pentru a înțelege cât pot de mult ideile pe care autorul dorește să le transmită.

Cele șaptesprezece povestiri cuprinse în volum par la început puternic individualizate prin ideea centrală a lor, dar mi-am dat seama după ce le-am citit că sunt legate între ele prin motivele comune, că par o singură poveste de la început până la sfârșit, că textele comunică între ele.

Povestirile fantastice ale lui Borges, călătoriile sale în timp, artificiile stilului său ermetic și calculat au schimbat fața prozei moderne. Așa cum Aleph este punctul ce conține întregul univers, universul literar borgesian se regăsește în această carte esențială: oglinzi, labirinturi, vise, biblioteci infinite, cuțitari gaucho, tigri transparenți sunt teme și motive la care autorul se întoarce mereu pentru a demonstra ceea ce a susținut dintotdeauna, că lumea e o carte ce se rescrie la infinit.

Calea poemelor, Drumul cu oameni

mihai

mihai

nu am sărit niciodată de la zece metri în râu.
era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară,
copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea
și uita pentru o clipă de bătaia de seară.

mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui
atunci când priveam cum îl aruncă
cerul, cu un braț nevăzut, spre noi
ca pe o pasăre cu o aripă ruptă.

pe mihai l-a călcat o mașină,
mi-a spus mie bătrâna din drum,
lejeră cu o mână la gură și una la sân
,,l-a prins sub roți, iar acum…”

privesc zidul înalt de piatră,
de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară,
întrebându-mă dacă acum, în moarte,
îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.

Drumul cu oameni

,,Eu sunt în stare de orice!”

I-a spus tata bunicului că îl aduce în oraş ca să meargă împreună la cumpărături. Şi a întrebat nedumerit de ce trebuie să se îmbrace la costum. ,,Poate te întâlneşti cu vreo doamnă şi trebuie să fii respectabil în faţa ei.” ,,Pe vremea mea doamnele te plăceau după privire, nu după haină.”Bunicul, Costin şi eu

Când ne-a văzut pe toţi strânşi la masă i-au dat lacrimile. A împlinit de curând 80 de ani. Un om energic şi fericit, simplu şi apropiat de natură, dar purtând întotdeauna acea strălucire de om inteligent şi adevărat în privire.

Şi-a amintit ce subiecte a rezolvat la examenul de admitere la facultatea de drept, iar eu nu mai ştiu nici subiectele de la evaluarea naţională din clasa a VIII-a. A glumit şi a spus bancuri, s-a aranjat frumos pentru poze şi a spus, îmbrăţişându-şi fiul: Mulţumesc!

BuniculSe citesc atâtea emoţii în ochii lui atunci când ţine tortul în mâini, încât cuvintele sunt pur şi simplu de prisos.

Iar când i-am spus că ne dorim să ne vedem şi când va împlini 90 de ani, s-a ridicat de pe scaun şi a spus râzând:

-Eu sunt în stare de orice!

Fiori

Fiori

Afis Lansare carte Fiori

,,Fiori” nu este un simplu roman, ci o carte ,,trăită” aşa cum spunea Ana Barton.

Am scris-o rupând bucăţi din mine fără să mă doară, am creat-o din nimic şi m-am bucurat privind fiecare etapă care o aducea mai aproape de realitate. Cuvintele s-au născut unul în prelungirea celuilalt ca într-un act firesc, neconştientizat pe moment, dar atât de necesar…

Este o carte a confesiunii, a mărturisirii, a dăruirii. Vie de la prima pagină până la ultima. Nu citi această carte dacă nu eşti pregătit să îţi intre direct în suflet, să te răscolească, să te doară, să te bucure, să te citească ea pe tine.

Astăzi am primit un colet imens în care se aflau zeci de exemplare din această carte. L-am desfăcut cu sufletul la gură şi m-am gândit la un singur lucru atunci când am simţit pentru prima dată coperţile în mâini: Cartea aceasta trăieşte. O aud cum respiră şi cum îmi spune că este pregătită să spună poveşti, cum curge sângele ei negru prin cuvinte ca prin nişte vene, cum ştie persoanele care o vor citi încă dinainte ca acestea să o facă.

Vă dăruiesc această carte vouă.