Fara categorie

goana după timp

Eu te-am iubit fugar,
o știu,
maraton fără final,
în cercuri ce se înălțau,
într-un Eden cu porțile deschise,
prin închiderile neînchise,
în grădina fără-ngrădire,
în gândurile fără gândire.

eu te-am iubit grijuliu,
cu mâini de artist:
îți mângâiam coapsele
și gândurile ce curgeau pe ele…
ce vremuri de neprihănită iubire,
de neatinsă cunoaștere!
când fiecare avea o pereche de aripi
pe ceafă
și ne alinam zborurile.

Biblioteca Orașului

Frumoasa captivitate

Fericire. Acesta este cuvântul cu care asociez inevitabil scurta (prea scurta) lectură a acestei cărți. Opt povești de iubire. Opt ipostaze ale feminității. Opt măști ale aceleiași identități.

Cartea lui Schmitt este o apologie a secretelor, a măștilor care ajung să se sperie de ele însele, o minunată descriere a psihologiei feminine (realizată cu atâta acuratețe încât te surprinde că un bărbat a putut să scrie aceste nuvele), un deliciu pentru orice cititor.

Este genul de carte care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat-o de citit, care se prelungește în sufletul tău ca un tablou al cărui peisaj se întinde dincolo de rama lui. Schmitt are prețiosul talent al verosimilității, mânuiește magia de a te iluziona în cel mai frumos mod cu putință, de a te face să uiți că citești. În paginile acestei cărți trăiești în cel mai profund mod. Cuvintele te atrag într-un vârtej din care nu te poți sustrage și este, poate, cea mai frumoasă formă de captivitate.

Cred în această carte așa cum personajele ei cred în fericire, firul care leagă destinele celor opt femei cu vieți dintre cele mai diverse. Autorul creionează o adevărată meteorologie a stărilor mentale: ploaia, furtuna, canicula sunt proiecții ale frământărilor de conștiință, pluvialul este o constantă a nemuririi; ca într-o poezie de Bacovia, ploaia promite să nu se mai termine vreodată. De asemenea, autorul stăpânește farmecul finalului prin care conferă textelor un aspect circular – tehnica utilizată este aceea a dezintegrării, a disoluției, a unei linii care șerpuiește tumultuos pentru a se închide apoi într-un cerc prin limbaj, prin repetarea unor secvențe-cheie care codifică și decodifică mesajul în același timp. Cele opt ipostaze ale aceleiași feminități sunt în căutarea disperată a unei fericiri pe care o simt atât de aproape, dar pe care nu o pot atinge… și nicicând autorul nu promite cititorului că vreun personaj de-al lui a atins acest ideal uman prin excelență. Dar îi prezintă lupta către fericire, care poate dura uneori o viață întreagă.

Fascinația acestei cărți constă în seducția unei promisiuni suspendate în aer care se află în conformitate cu ceea ce afirma William James:

A încerca să înțelegi conștiința umană este de parcă te-ai strădui să aprinzi lumina destul de repede încât să vezi cum arată întunericul.

PS: Povestea „Odette Toulemonde” a fost ecranizată în anul 2006 de către autor.

 

 

 

 

 

 

 

Biblioteca Orașului

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov – Sau despre răul care face bine

Titlu original: „Мастер и Маргарита”

Editura: Litera

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 492

 

 

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov este, fără doar și poate, o carte masivă din multe puncte de vedere: al numărului de pagini, al conținutului, al renumelui etc. Mi-am cumpărat cartea în urmă cu vreo doi ani pentru că auzisem multe aprecieri la adresa ei și m-am hotărât să o am în bibliotecă pentru când va veni momentul ei.

Acum pot să spun că am citit-o exact atunci când a trebuit și mi-a plăcut la nebunie!

Mă așteptam să citesc un roman impresionant pentru că este scris de un rus și, ei bine, rușii sunt numărul 1 în topul romancierilor. (Poza de mai jos îi înfățișează pe Bulgakov și Dostoievski fiind foarte concentrați pe ceva anume. Cât de tare, nu?)

Senzația pe care ți-o dau primele 100 de pagini ale cărții este că ți se deschide un imens edificiu, că pătrunzi într-o sală cu o mulțime de fațete pe care încep să fie pictate scene, din care personajele ies și se întrupează ca să-ți vorbească. Un roman asemenea unei păpuși rusești, cum bine i-a spus Serghei Ermolinski în prefața de la prima traducere în limba franceză (1968), o Matrioșka ce nu încetează să se deschidă la nesfârșit și care te aruncă din Moscova anului 1930 în Ierusalimul de acum 2000 de ani. La început separate, ele ajung să se întâlnească față în față și să prindă sens prin destinul celor două personaje care oferă titlul cărții. Pentru că temporalitatea nu prea există în acest roman rusesc.

Tema principală a romanului este o vizită a diavolului în Uniunea Sovietică. Acesta, numit profesorul Woland, împreună cu suita sa, formată din Koroviev (Fagot), Azazello, motanul Behemot și vrăjitoarea Hella, se instalează în apartamentul 50 din clădirea cu nr. 302 bis de pe strada Sadovaia și terorizează societatea rusească prin jocurile lor halucinante. Oamenii care se întâlnesc cu membrii grupului diavolesc fie dispar fără urmă, fie mor, fie înnebunesc. Iar dintre cele trei, ultima variantă pare cea mai dureroasă. Bulgakov creează o mulțime de scene ce denotă un fantastic delicios (încadrându-se, printre altele, realismului magic) pe care le pune în seama diferitelor personaje care cad pradă celor vicleni (pentru că diferența dintre rău și viclean este că vicleanul este un rău inteligent, iar personajele amintite sunt, fără îndoială, foarte inteligente).

Personal, am găsit trei căi de interpretare a romanului:

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Ce bine e acasă aici!

 

Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea,  viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.

Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.

Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut  de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.

Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.

Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.

Gândirograme

3 motive (și nu numai) pentru care oamenii răi nu aduc fericirea

Pentru că te consumă și pentru că te inspiră negativ. Și pentru că nu are sens. Acestea ar fi principalele trei motive. Oricine are puțin curaj să se gândească și să înțeleagă cât de mare-mare este spațiul și cât de mare-mare este timpul ce domnește asupra lui știe că viața fiecărui om este doar o părticică, un fir de nisip într-o plajă imensă. Și totuși, viața noastră este atât de importantă tocmai pentru că este a noastră! Plaja n-ar exista fără contribuția fiecărui grăunte de nisip, iar viața ta, dragul meu cititor, contează atât de mult! Așa că de ce să păstrezi oamenii dăunători în ea?

Iată câteva motive pentru care nimeni nu merită să rămână în mintea, inima și serile tale dacă nu ți le face mai frumoase:

Calea poemelor

exercițiu de îmblânzit toamna

 

 

geamurile înghețate îmi vorbesc despre tine,

când trec porumbeii prin ele

și li se răcește zborul…

camera e întunecată ca un iglu

în care orice eu ucide un altul,

sunt autodistructiv

astăzi nu-ți pot face rău,

o bombă cu ceas,

tic-tac, tic-tac, tic…

va exploda un val de ninsoare cândva…

despart perdelele de ceață

cum dau la o parte draperiile dimineața

și las lumina să-mi aline trupul de lut

cu insistența gospodinelor din România

care spală podelele ca să uite de bătaia de zi cu zi,

gândul lor ce le aruncă pe dor ca pe un covor plutitor

în țările unde li se pierd copiii,

îngropați în morminte de hârtii.

(o hârtie greșită mototolită

și aruncată în coșul de gunoi).

Calea poemelor

Jertfa mâinilor

 

liniștea unei urechi lipite de carte,

vocea unui autor

pe care îl cunoști dintotdeauna,

de când vă dădeați amândoi

în leagănul din grădina înstelată,

iar el îți spunea:

aceasta este ideea mea,

care trăiește ca să te afli,

acesta este cuvântul meu,

care se scurge pentru

iertarea ezitării.

Recenzii de cărţi

Pervazul lui Dumnezeu – Ana Barton

Există o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce spun ei și o categorie de scriitori pe care îi citim pentru ceea ce sunt ei.

Un autor ca cei din urmă se dăruiește cu totul, fără jumătăți de măsură, fără limite, se oferă cititorului cu tot ceea ce este pentru că nu ar suporta să scrie și, mai ales, să fie citit altfel. Acestor autori le simți sângele cum curge prin cuvinte,prin nervuri intratextuale, le ții trupul de hârtie în mâini și le auzi bătăile inimilor cum răzbat prin coperți. Actul lecturii este unul intim, secret, cuvintele prind culori intense, mirosuri și gusturi dintre cele mai diverse și mai ales, cuvintele ating, mângâie acolo unde găsesc răni.

„Pervazul lui Dumnezeu” este actul de dăruire al Anei Barton. Cuprinzând un set de proze scurte, cartea pleacă de la ideea că existența poate fi trăită, privită și retrăită prin povestire în atât de multe moduri (poate într-o infinitate de moduri) pe care nici măcar nu le intuim pentru că suntem prinși în propriul nostru corp, în propria noastră viață, cu limitele și neajunsurile ei. Astfel, Pervazul vine ca o deschidere care luminează, care ne împrumută puțin din privirea lui Dumnezeu, asupra mai multor tipuri de a fi în lume. Ana spune că: „Dumnezeu (…) are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.”

Aceasta este cheia secretă a prozei Anei Barton: calitatea de a-l atrage ca printr-o vrajă pe cititor în lumile ei, acesta desprinzându-se de propria experiență și pătrunzând în universul ficțional, devenind o prezență activă și indispensabilă în paginile ei și împrumutându-i privirea apoi pentru a vedea viața altfel. Căci după ce citești „Pervazul lui Dumnezeu” ai impresia că ai mulți ochi spirituali cu care percepi viața pe lângă cel unic, al tău, inconfundabil. Este o iluzie pe care o acceptăm ca pe un profund și veritabil adevăr.