Biblioteca Orașului

„Eleganța ariciului” de Muriel Barbery. Sau despre ploaia de vară

Titlu original: „L’Élégance du hérisson”

Editura: Nemira (Colecția „Babel”)

Anul apariției: 2006

Număr de pagini: 362

Am citit această carte în liniște ca să o pot auzi, dar și asculta. Să pot comunica prin acea „conductă sufletească” ce leagă sufletul oricărui cititor de sufletul oricărei cărți. Scriere de graniță, unică în naturalețea ei, „Eleganța ariciului” creează o lume plină de conexiuni care se centrează pe două persoane care locuiesc în același imobil, nr. 7, rue de Grenelle: Renée, portăreasa casei și Paloma, o tânără fată de doisprezece ani cu calități intelectuale deosebite, fiica unor bogătași.  Renée trăiește în ghereta ei cu motanul Léon (numit după Tolstoi), are o singură prietenă, pe Manuela, curăță, spală, îngrijește imobilul, iar în timpul liber ascultă „Moartea Didonei” din aria lui Purcell și citește „Război și pace”. Paloma, contrariată de absurdul vieții sociale și cufundată în singurătate din cauza incompatibilității cu mentalitatea colectivă, hotărăște să-și pună capăt zilelor, dând foc apartamentului ei. 

(Imagine din filmul „Hedgehog”, realizat după romanul lui Barbery)

Biblioteca Orașului

Trei cărți pe care le-am citit vara aceasta

Cărțile au obiceiul de a-ți intra în sânge. Îți treci mâinile peste pagini așa cum mângâi pielea moale de la încheieturi a cuiva drag. Inspiri mirosul proaspăt de pagini abia ieșite din tipografie așa cum adulmeci aerul lăsat în urmă de trecerea persoanei pe care o iubești în secret. Privirea taie rândurile ca o sabie. Este o formă de bovarism în fiecare dintre noi, o tendință de a crede tot mai mult în lumile pe care le citim pe măsură ce le trăim. „Frumoasa minciună” i-ar spune Llosa. Toți citim pentru că suntem ființe care nu vor să sufere.

Iată trei cărți pe care le-am citit vara aceasta și care, prin greutatea, consistența și profunzimea lor, au trecut direct în suflet:

 1) „Suflete moarte” – N.V. Gogol

Gogol este unul dintre marii părinți ai literaturii ruse. Romanul, atât de muncit, iubit și urât totodată de autorul lui a avut pentru literatura rusă efectul pe care l-a avut, probabil, „Ion” al lui Rebreanu pentru literatura română: a deschis drumuri.

„Suflete moarte” este despre ce înseamnă să fii mort înainte de a muri. Gogol realizează o critică a societății contemporane, scoțând la iveală defecte, interese ascunse, parvenitismul, demagogia, minciuna, trădarea, lipsa de caracter și de principii, superficialitatea și meschinăria unei lumi în care oamenii mor în timp ce trăiesc din cauza pierderii consistenței lor umane. Vitalitatea, înțeleasă ca a trăi în conformitate cu propria natură, care este îndreptată spre frumos, spre curat și puritate, se pierde pe măsură ce înaintezi în vârstă și intri în sfera politicului și a relațiilor sociale.

Pusă în slujba unui realism psihologic, comportamental, monografic, cu aspect de frescă socială, cartea pictează un tablou larg nu doar al societății rusești, ci și al societății din toate timpurile: astăzi, relațiile sociale s-au schimbat, nu mai există moșieri și țărani legați de glie, oamenii nu mai pot fi vânduți ca pe niște bunuri de alți oameni, iar faptul că te-ai născut într-o familie cu un nume prestigios nu-ți mai asigură, ca înainte, aceleași beneficii și avantaje – majoritatea principiilor, însă, se păstrează.

Este de remarcat surprinderea spiritualității rusești. Despre oameni se vorbește ca despre „suflete”. Un astfel de obicei, ce poate părea un simplu act poetic, presupune o accentuată schimbare de paradigmă, întrucât ceea ce spun, modul în care o spun și cum mă comport cu o persoană depinde enorm de modul în care apare ea în orizontul așteptării mele: dacă este om, poate fi înrobit, dacă este suflet, poate fi doar eliberat și admirat în zborul său.

„Suflete moarte” este un roman psihologic, social, monografic, care surprinde un inventar bogat de principii economice („Sufletele moarte” fiind punctul nodal al afacerilor protagonistului), dar este totodată și un manual pentru gentlemani, surprinzând un personaj principal bogat, rotund, complex – Cicikov, care are ceva din viclenia diavolilor lui Bulgakov, este un maestru al comunicării verbale și un cunoscător fin al modului în care simplele cuvinte pot determina căderea sau înălțarea unor imperii.

Calea poemelor

Vis în visare

Visam uneori că muriseși, iar eu nu știam,

aflam mereu prea târziu.

Lumea venea să te vadă, fețe ciudate, mult negru,

numai părinții tăi nu erau nicăieri, nu credeau.

Stăteai cu ochii închiși,

cu spatele pe vârful unui deal.

Nu urca toată lumea să te vadă.

Când te-am găsit acolo,

ca-ntr-un basm,

o Frumoasă Adormită De Tot,

aș fi vrut să se deschidă Cerurile toate și să spună:

„Și v-am păcălit așa!”

să te trezești și să-mi cazi în brațe,

cu tot riscul de a ne rostogoli  ca doi bețivi,

ca doi amnezici, ca doi uituci

până la poalele muntelui.

Dar niciun Cer din câte există nu s-a deschis

pentru noi,

și-a început să mi se strângă inima ca într-o menghină,

inima mea amară,

dar… inima mea…

Calea poemelor

Iubite omule

Templul rugăciunii mele e adânc ascuns în pieptu-mi,

înconjurat de nori și cețuri albe,

de cântări senine, îngerești,

de focuri circulare ce ard, dar nu mistuiesc.

Templul meu e suspendat în aer

(dar există oare așa ceva?)

se-ajunge acolo doar în zbor

cine ești, ia spune-mi,

cel pe care-l cară un înger păzitor?

Ce taine-aduci în inima ascunsă,

ce speri? O mântuire poate?

Cu aripile tale retezate și patimile din priviri,

de ce vii în spațiu-mi sacru

cu bolnave năluciri?

Nu vezi ce povară ești îngerului tău?

În ale sale mâini cu tine de-o veșnicie zboară,

și tu nici măcar nu vezi…

că n-ai curaj să-ți ridici privirea

spre Cer și să crezi…

Biblioteca Orașului

„În ape adânci” de Paula Hawkins. Sau despre selectivitatea adevărului

Titlu original: „Into the Water”

Editura: Trei

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 430

 

 

Recunosc. Am citit această carte pe nerăsuflate.

Am auzit prima dată de Paula Hawkins odată cu fenomenul „Fata din tren”. Citisem cartea tot la fel de repede (deși m-am oprit la jumătate din motive pe care nu le mai cunosc). Am văzut și filmul (mult, dar mult mai slab decât cartea). Pentru că este greu (sau imposibil) să ecranizezi stilul Paulei. Este exact ca râul din Beckford, de care se leagă întreaga acțiune a cărții: fluent, șerpuitor, ba liniștit și adânc, ba rapid și răvășitor.

„În ape adânci” vorbește despre povestea a mai multe femei („nesupusele”) care au sfârșit prin a muri în Bulboana Înecaților – cutia de rezonanță a acestei cărți. Întâmplările sunt niște reminiscențe a acelui obicei vechi prin care femeile considerate vrăjitoare (adesea doar pentru că știau cum să folosească plante medicinale sau pentru că, pur și simplu, cineva voia să scape de ele) treceau testul apei: dacă pluteau, se dovedea că erau vrăjitoare și trebuiau ucise, dacă se scufundau, erau nevinovate. Femeile din acest roman nu sunt vrăjitoare, dar vrăjesc. Paula Hawkins cunoaște psihologia feminină, știe acel „anima” din fiecare dintre noi și are o putere covârșitoare asupra textului ei, asupra personajelor ei. Ca narator, este subtilă, atentă, dibace, știe întotdeauna mai mult decât personajele ei, deși îi place să se ascundă pretutindeni, iar apoi să apară fulgerător: este seducătoare – amână, creează contexte, împletește mistere și promite tot timpul să aducă rezolvările și iar amână, iar cucerește. Poate de aceea ajungi să citești 200 de pagini pe zi și nu-ți dai seama de ce mâinile tale au dat în spate atâtea file.

Fara categorie

goana după timp

Eu te-am iubit fugar,
o știu,
maraton fără final,
în cercuri ce se înălțau,
într-un Eden cu porțile deschise,
prin închiderile neînchise,
în grădina fără-ngrădire,
în gândurile fără gândire.

eu te-am iubit grijuliu,
cu mâini de artist:
îți mângâiam coapsele
și gândurile ce curgeau pe ele…
ce vremuri de neprihănită iubire,
de neatinsă cunoaștere!
când fiecare avea o pereche de aripi
pe ceafă
și ne alinam zborurile.

Biblioteca Orașului

Frumoasa captivitate

Fericire. Acesta este cuvântul cu care asociez inevitabil scurta (prea scurta) lectură a acestei cărți. Opt povești de iubire. Opt ipostaze ale feminității. Opt măști ale aceleiași identități.

Cartea lui Schmitt este o apologie a secretelor, a măștilor care ajung să se sperie de ele însele, o minunată descriere a psihologiei feminine (realizată cu atâta acuratețe încât te surprinde că un bărbat a putut să scrie aceste nuvele), un deliciu pentru orice cititor.

Este genul de carte care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat-o de citit, care se prelungește în sufletul tău ca un tablou al cărui peisaj se întinde dincolo de rama lui. Schmitt are prețiosul talent al verosimilității, mânuiește magia de a te iluziona în cel mai frumos mod cu putință, de a te face să uiți că citești. În paginile acestei cărți trăiești în cel mai profund mod. Cuvintele te atrag într-un vârtej din care nu te poți sustrage și este, poate, cea mai frumoasă formă de captivitate.

Cred în această carte așa cum personajele ei cred în fericire, firul care leagă destinele celor opt femei cu vieți dintre cele mai diverse. Autorul creionează o adevărată meteorologie a stărilor mentale: ploaia, furtuna, canicula sunt proiecții ale frământărilor de conștiință, pluvialul este o constantă a nemuririi; ca într-o poezie de Bacovia, ploaia promite să nu se mai termine vreodată. De asemenea, autorul stăpânește farmecul finalului prin care conferă textelor un aspect circular – tehnica utilizată este aceea a dezintegrării, a disoluției, a unei linii care șerpuiește tumultuos pentru a se închide apoi într-un cerc prin limbaj, prin repetarea unor secvențe-cheie care codifică și decodifică mesajul în același timp. Cele opt ipostaze ale aceleiași feminități sunt în căutarea disperată a unei fericiri pe care o simt atât de aproape, dar pe care nu o pot atinge… și nicicând autorul nu promite cititorului că vreun personaj de-al lui a atins acest ideal uman prin excelență. Dar îi prezintă lupta către fericire, care poate dura uneori o viață întreagă.

Fascinația acestei cărți constă în seducția unei promisiuni suspendate în aer care se află în conformitate cu ceea ce afirma William James:

A încerca să înțelegi conștiința umană este de parcă te-ai strădui să aprinzi lumina destul de repede încât să vezi cum arată întunericul.

PS: Povestea „Odette Toulemonde” a fost ecranizată în anul 2006 de către autor.

 

 

 

 

 

 

 

Biblioteca Orașului

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov – Sau despre răul care face bine

Titlu original: „Мастер и Маргарита”

Editura: Litera

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 492

 

 

„Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov este, fără doar și poate, o carte masivă din multe puncte de vedere: al numărului de pagini, al conținutului, al renumelui etc. Mi-am cumpărat cartea în urmă cu vreo doi ani pentru că auzisem multe aprecieri la adresa ei și m-am hotărât să o am în bibliotecă pentru când va veni momentul ei.

Acum pot să spun că am citit-o exact atunci când a trebuit și mi-a plăcut la nebunie!

Mă așteptam să citesc un roman impresionant pentru că este scris de un rus și, ei bine, rușii sunt numărul 1 în topul romancierilor. (Poza de mai jos îi înfățișează pe Bulgakov și Dostoievski fiind foarte concentrați pe ceva anume. Cât de tare, nu?)

Senzația pe care ți-o dau primele 100 de pagini ale cărții este că ți se deschide un imens edificiu, că pătrunzi într-o sală cu o mulțime de fațete pe care încep să fie pictate scene, din care personajele ies și se întrupează ca să-ți vorbească. Un roman asemenea unei păpuși rusești, cum bine i-a spus Serghei Ermolinski în prefața de la prima traducere în limba franceză (1968), o Matrioșka ce nu încetează să se deschidă la nesfârșit și care te aruncă din Moscova anului 1930 în Ierusalimul de acum 2000 de ani. La început separate, ele ajung să se întâlnească față în față și să prindă sens prin destinul celor două personaje care oferă titlul cărții. Pentru că temporalitatea nu prea există în acest roman rusesc.

Tema principală a romanului este o vizită a diavolului în Uniunea Sovietică. Acesta, numit profesorul Woland, împreună cu suita sa, formată din Koroviev (Fagot), Azazello, motanul Behemot și vrăjitoarea Hella, se instalează în apartamentul 50 din clădirea cu nr. 302 bis de pe strada Sadovaia și terorizează societatea rusească prin jocurile lor halucinante. Oamenii care se întâlnesc cu membrii grupului diavolesc fie dispar fără urmă, fie mor, fie înnebunesc. Iar dintre cele trei, ultima variantă pare cea mai dureroasă. Bulgakov creează o mulțime de scene ce denotă un fantastic delicios (încadrându-se, printre altele, realismului magic) pe care le pune în seama diferitelor personaje care cad pradă celor vicleni (pentru că diferența dintre rău și viclean este că vicleanul este un rău inteligent, iar personajele amintite sunt, fără îndoială, foarte inteligente).

Personal, am găsit trei căi de interpretare a romanului:

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Ce bine e acasă aici!

 

Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea,  viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.

Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.

Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut  de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.

Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.

Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.