(a)duceri

preaplinul

Am fost secătuit de mine până să-ți ating călcâiele în seara aceea fără de sfârșit. Scriu din preaplin sufletesc, atunci când pocalul inimii mele se umple și dă pe afară, iar vinul roșu se prelinge în jos, pe picior, se rotește în jurul suportului își caută loc să se scurgă. Mă scurg.

Tot ceea ce țineți în mâini sunt eu frânt, prelins, zdrobit, adâncit, împovărat, îndurerat, însingurat, neatins, neiertat, pătimit și pătimitor. Cine sunt, Doamne? Eu nu înțeleg și caut, zbătut între credință și tăgadă ca un eu arghezian în carcerele disperării. Ceea ce țineți în mâini nu sunt eu. Sunt Eul.

Astăzi ceva s-a schimbat. Stau pe terasă și picioarele mele goale ating gresia arsă de soare. În fața mea, neliniștită, marea. În dreapta mea, nepovestită, mama. În stânga mea, un local din care răzbat până la noi melodii românești vechi. Un drum care face o curbă spre stângă. Vântul adie ușor. Pescărușii planează deasupra orizontului înfrățit între cer și mare, trecând de-o parte și de alta, ba înălțându-se și înconjurându-se de cerul roșiatic, ba coborând în misterul mărilor adânci. Câțiva oameni se plimbă pe faleză și mă gândesc din nou: Câtă viață! Ce caut eu aici într-un singur trup? De ce nu sunt în toți? De ce nu pot trăi toate viețile acestea deodată? Mie nu-mi ajunge viața mea! Mă auziți?

Îmi aduc aminte de Papini, singurândul, neînțelegândul, neiubindul Papini care atât a suferit pentru o idee: Totul. Fiecare om tânjește măcar o singură dată în viață, chiar și fără să știe, după Tot și ce i se oferă? Nimic. Un nimic asemenea nisipului ce ți se scurge printre degete. Sunt sigur că pot muri chiar acum și asta mă face cu adevărat să trăiesc. Nu înțeleg nimic și asta mă face să mă simt natural.

Apăs tastele acestui laptop fără să le privesc așa cum un pianist trece de la o clapă la alta cu frenezie, știindu-le mai bine decât pe centimetrii de piele ai trupului persoanei iubite. Nu am nevoie să văd unde merg degetele mele ca să știu unde se înalță sufletul meu. Am căzut în tăcere. Mama și-a dat seama și a plecat, m-a lăsat în buna mea singurătate. Scrisul este terapia mea. Scrisul este existența mea. Nu trăiesc dacă nu scriu. N-am mai scris de mult timp…

Asta se va opri acum. Ce voi scrie, mă întrebi, dragul meu cititor, stimabilule, ironicule, prietenule, iubite cititor fără de care nu exist. Cere și ți se va da, taci și vei auzi. Nu ai fi venit niciodată dacă nu ai fi știut că vei rămâne.

Aleea prozelor, Luminile Oraşului

Peştele-busolă

pestele-busola1-Hei, tu! Uite o mare a vieţii albastre. Ţi-am adus o undiţă făcută de mână de om. I-am ataşat cel mai rezistent fir pe care l-am găsit la Petru Pescarul. Are plumb greu de suferinţă şi plută uşoară de credinţă. Am ales un semn de întrebare drept cârlig, ştii doar că astfel se prind peştii visători.                                             Pentru momeală recomand să folosim o fâşie de Artă: o să răspândească mireasma în adâncuri, iar peştii, o… sărmanii de ei, se vor lăsa conduşi de dorinţe şi guvernaţi de plăceri, se vor repezi plini de frenezie şi lipsiţi de sine, ca mai apoi, vârful cârligului să-i străpungă fără milă.

Calea poemelor

Zeci şi zeci de ori

mare

Te-am rugat să mă laşi liber,

de zeci şi zeci de ori…

eram o frunză cu tendinţa de înălţare

prinsă într-o colivie a toamnei.

Eu nu sunt făcut pentru constrângere

cum tu nu eşti făcută pentru mine.

Ne îngrădim în spaţii pline

doar în afara lor.

 

Te-am rugat să vii şi să pleci,

de zeci şi zeci de ori…

să mă iubeşti doar puţin, doar o clipă

şi în acel puţin să cuprinzi veşnicia.

dar tu nu m-ai înţeles niciodată

încercând disperată să înţelegi

totul, pe mine şi vidul

şi lumea.

 

Sunt ceea ce sunt şi iubesc ce nu sunt:

mare cu valurile îndreptate spre larg

iar tu, dorinţa mea de a-i găsi centrul.

de zeci şi zeci de ori.