Biblioteca Orașului

„Laur” de Evgheni Vodolazkin. Sau despre smerenie.

 „Laur” de Evgheni Vodolazkin face parte din acele cărți care îți pot schimba viața. Carte-oglindă, manual de introspecție și scară spre esență, „Laur” ridică literatura la nivelul metamorfozei ființei. Lectura acestui roman este ca un vis: detașarea de sine pentru cunoașterea de sine. Este distanța care apropie, rătăcirea care regăsește.

Tema cărții: asceza. Provenit din termenul grecesc „askesis”, el se află într-o subtilă corelație cu termenul de „eros”. Sunt condițiile princip(i)ale presupuse ca necesare pentru acest travaliu al sinelui spre interior, pentru această scufundare în lăuntric, unde se ascund adevăratele comori.

Iubirea este cea care mișcă lucrurile din locul lor, principiu al mișcării universale. În iubire, agentul și destinatarul trăirii se află într-o mișcare de atracție reciprocă spre un punct mai înalt, transcendent, așa cum ilustrează câteva versuri stănesciene: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două,/ și auzul o-ntâlni,/tocmai lângă ciocârlii” („Leoaică tânără, iubirea…”). Asceza este urcarea prin coborâre, mântuirea prin smerenie: „Când genunchii ating pământul, inima atinge Cerul”.

„Laur” este o astfel de contopire a lui eros și askesis. Un personaj al autenticității, el confirmă ideea că nu este posibilă o călătorie spre sine (acolo unde zace Adevărul) fără o modificare substanțială în chiar ființa subiectului: „Arseni” din începutul romanului devine „Laur” din finalul acestuia. Deloc întâmplător, romanul începe cu „Cartea cunoașterii” și se sfârșește cu „Cartea liniștii”. Liniștea dată de aflarea acelui „arche”, acelui principiu prim, acelui Unu care pune în mișcare Totul. Găsirea are loc în interiorul Ființei personajului, dar nici aceasta nu este exprimată în mod explicit. „Laur” nu ne promite în nicio clipă destinația, găsirea, aflarea, ci doar căutarea, strădania, efortul depus pentru a ne transforma ființa în așa fel încât să ajungem la Ființă. Este, dacă vreți, un fel de ieșire din noi pentru a ne putea privi cu sinceritate și a spune: „Întoarce-te, Fiule Risipitor!”. Căci fiecare dintre noi este pentru sine străin, iar a găsi înseamnă de fapt a căuta.

Gândirograme

Lumina este sensul

Coala albă pe care urmează să scriu are dinainte întipărite pe suprafața ei cuvintele ce curg din mâinile mele. Îmi aplec urechea și îi ascult tăcerea așa cum Michelangelo asculta în blocul din piatră forma lui David înainte de a-l sculpta. Ascult muzica necuvintelor, care devin cuvinte și apoi iar necuvinte. Dintre toate artele, scrisul mi se pare cea care adună și ocrotește cele mai multe mistere. Ea se opune cu rezistență aflării tainelor. Se prea poate să nu aflăm niciodată ceva sigur, iar dacă am afla, probabil că nu ne-ar ajuta cu nimic.

Oamenii nu sunt făcuți să suporte adevărul. De aceea se ascund, se autoiluzionează, se mint și își clădesc muzee ficționale, piramide narative, labirinturi semantice în care să-și închidă ființa. Sunt prizonierii propriilor sisteme de gândire, de imaginație, de fantezie. Ne plac ocolirile temătoare în jurul adevărului, ne place să ne adâncim în mistere până uităm adevărul. Dar adevărul este atât de aproape, ascuns într-o sobă din camera în care ne odihnim subconștientul. Călătorim o viață întreagă pentru a ne da seama că tot ce-am căutat vreodată, toate idealurile pe care am râvnit să le atingem erau chiar lângă noi înainte de a pleca în drumeție. Drumul este însă vital. În circularitățile lui nedefinite, el ne împresoară cu oglinzi în care vedem tot felul de euri și învățăm să le alegem. Dar nicio oglindă nu este mai puternică decât momentul sincerității autentice, în care închizi ochii, inspiri adânc și îți lipești fruntea de pământ. Atunci simți că ai ajuns la tine cu adevărat și ai vrea să nu te mai pierzi niciodată. Iar când te ridici, cazi din nou în plasa iluziilor cotidiene.

Gândirograme, Luminile Oraşului

Chipul înjumătățit al lui Hristos

Iisus Hristos

M-am trezit într-o dimineață cu o durere de cap cum rar am avut până acum. Visam în momentul în care ochii mei s-au deschis. Da! Ochii! Mi-am privit ochii în oglinda dreptunghiulară din baia dreptunghiulară a casei dreptunghiulare din localitatea Sânpetru.

Mi-am dat seama în acel moment că ochii mei nu seamănă; nu mă refer la partea fizică, ci la ceea ce transmit ei. Sunt diferiți prin expresie, prin trăirea pe care o emană, de parcă ar corespunde fiecare unei alte părți din mine, unui altui eu.

Ochiul stâng e bucuros, împlinit și luminos, pe când ochiul drept e mai trist, îngrijorat și străbătut de o umbră ușoară.

La fel cred că se întâmplă cu noi toți. Trăim dual, fiind cuprinși în structura unui  Yin Yang care încearcă să ne păstreze echilibrul. Mă duc cu gândul la acea minunată icoană a Mântuitorului, în care chipul Lui este împărțit în două: o parte conturată de lumină, de un zâmbet cald, de un ochi liniștit și de o frunte relaxată, toate acestea amintind de binele și de frumosul pe care îl reprezintă Dumnezeu; cealaltă parte, în schimb, prezintă un chip sever, întunecos, cu colțul buzelor lăsat în jos, cu un ochi furios, dur, înfricoșător, căruia i se adaugă ridurile adânci care apar atunci când se încruntă, iar jumătatea aceasta de chip îți aduce aminte că binele poate să-ți facă foarte mult rău atunci când nu-l accepți, nu-l trăiești și nu îl transmiți mai departe, îți amintește de Judecată și de Dreptate. Probabil că fiecare dintre noi ar trebui să avem această icoană în casă.

Dar ochii tăi? Ei cum sunt? Te definesc oare în mod sincer atunci când unul râde binecuvântat și celălalt râde viclean? Și mai ales, te-ai întrebat vreodată care dintre cei doi ochi ești tu cu adevărat?