Calea poemelor

Jertfa mâinilor

 

liniștea unei urechi lipite de carte,

vocea unui autor

pe care îl cunoști dintotdeauna,

de când vă dădeați amândoi

în leagănul din grădina înstelată,

iar el îți spunea:

aceasta este ideea mea,

care trăiește ca să te afli,

acesta este cuvântul meu,

care se scurge pentru

iertarea ezitării.

Calea poemelor, Drumul cu oameni

mihai

mihai

nu am sărit niciodată de la zece metri în râu.
era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară,
copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea
și uita pentru o clipă de bătaia de seară.

mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui
atunci când priveam cum îl aruncă
cerul, cu un braț nevăzut, spre noi
ca pe o pasăre cu o aripă ruptă.

pe mihai l-a călcat o mașină,
mi-a spus mie bătrâna din drum,
lejeră cu o mână la gură și una la sân
,,l-a prins sub roți, iar acum…”

privesc zidul înalt de piatră,
de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară,
întrebându-mă dacă acum, în moarte,
îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.

Calea poemelor

Singurătate

687c4194470dce68db6c865018cd19c9umbra mea  

se ridică

de pe pământ,

împarte o tăcere

cu mine,

după care 

îşi caută 

alt trup

care să

o găzduiască,

iar eu rămân

în cel mai profund

tip de singurătate.

până şi umbra mea

m-a părăsit

pentru altcineva. 

Calea poemelor

Nenăscuţi

nenascutisufletele copiiilor mei
desenează pe pereţi albi
cu marker permanent.

se aleargă prin casă,
se ceartă, se împacă.
dorm în acelaşi pat.

sufletele copiilor mei
mă sărută pe creştet,
mă ţin în braţe strâns.

ei îmi sunt aproape
dar nu s-au născut încă.
se inspiră din mine.

Calea poemelor

În mine pentru mine

diavolul se găseşte în detalii, spuneai

mă analizai, mă rescriai.

doar tu eşti pur ca o floare de crin, îmi ziceai

mă gândeai, mă încercai

vreau să te rup din rădăcină, şopteai

mă desfigurai, mă risipeai

să mi te aşez la pieptul fradeg, murmurai

să te ofileşti în mine pentru mine, tăceai

mă iubeai, mă iubeai?

 

Calea poemelor

Tu ploaie, eu?

 

tu ploaie, eu1

tăcerea noastră nu-şi mai cunoaşte părinţii,

vorbeşte cu un prieten imaginar pe un colţ de stâncă.

el o îndeamnă să se arunce în gol

,,aşa zbor păsările fără aripi” i-a spus

şi a împins-o de la spate.

 

 

Calea poemelor

Zeci şi zeci de ori

mare

Te-am rugat să mă laşi liber,

de zeci şi zeci de ori…

eram o frunză cu tendinţa de înălţare

prinsă într-o colivie a toamnei.

Eu nu sunt făcut pentru constrângere

cum tu nu eşti făcută pentru mine.

Ne îngrădim în spaţii pline

doar în afara lor.

 

Te-am rugat să vii şi să pleci,

de zeci şi zeci de ori…

să mă iubeşti doar puţin, doar o clipă

şi în acel puţin să cuprinzi veşnicia.

dar tu nu m-ai înţeles niciodată

încercând disperată să înţelegi

totul, pe mine şi vidul

şi lumea.

 

Sunt ceea ce sunt şi iubesc ce nu sunt:

mare cu valurile îndreptate spre larg

iar tu, dorinţa mea de a-i găsi centrul.

de zeci şi zeci de ori.

Calea poemelor

Pântecul

Femeia mă îngroapă în pântecul ei
ca pe un nou-născut
cu ochii mereu deschiși.
În tăcerea aceasta a noastră
s-au adunat prea multe drumuri
care nu duc nicăieri
și prea multe proiecții fantomatice
pe care nu le mai putem îmblânzi.
Dumnezeu îmi mângâie tâmplele,
atingându-și degetele prin ele.

Calea poemelor

Azi

Azi, o să privesc înainte.
O să te iubesc aşa cum eşti,
cu bune şi cu rele.
O să las în urmă
ce am vorbit
ce am gândit
ce am făcut
şi nu voi mai regreta.

Azi, totul o să se schimbe.
Îmi voi modela sufletul
după fericirea din lucrurile simple.
O să mă bucur de ceea
ce văd,
ce aud,
ce simt
şi nu voi mai regreta.