Vara trece, cărțile rămân. Iată ce am mai citit în ultima perioadă:
1. Hronicul și cântecul vârstelor – Lucian Blaga
Blaga este genial, un om cu „setea zărilor în el”. Această carte autobiografică reprezintă o altă perspectivă asupra personalității complexe a acestui poet și filosof român, nominalizat la vremea sa la Premiul Nobel (1956). Ceva care să elimine acea repulsie organică determinată de formula „autorilor canonici” din programa de Bacalaureat.
Pentru Blaga, scrisul este o „evadare fără de pași”, o eliberare mentală, spirituală, intelectuală, un salt ontologic spre o lume a realităților ideale în care orice filosof își găsește dulcea patrie. Citind despre copilăria acestui strălucit gânditor, despre tăcerile care și-au pus pecetea peste primii patru ani din viața sa, despre teroarea cuvintelor unei persoane care va ajunge, paradoxal, să trăiască întru cuvânt (sau poate că nu este atât de paradoxal, poate că lucrurile cu adevărat mărețe din viața noastră ne provoacă întotdeauna frică la început), ajungi să-ți lipești sufletul de destinul unui om altfel decât ceilalți. Un om care simte și scrie atunci când cineva în el „începe să cânte”. Relația cu părinții săi (mama cu caracter puternic și inflexiuni mistice, care îi povestea ca într-un ritual basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, tatăl preot al cărui mister Blaga nu reușește niciodată să-l pătrundă), cu frații, prietenii, iar mai târziu cu iubita și viitoarea sa soție, Cornelia Brediceanu, îl prezintă pe tânărul Blaga ca pe o fire sensibilă, cu apetență spre sacru, cu un cont(r)act bine articulat cu Ființa, cu fața deschisă spre mister și spatele întors platitudinii, un tânăr dintre cei „mistuiți lăuntric, căci au văzut Idei” cum spunea Camil Petrescu.
Cărțile au obiceiul de a-ți intra în sânge. Îți treci mâinile peste pagini așa cum mângâi pielea moale de la încheieturi a cuiva drag. Inspiri mirosul proaspăt de pagini abia ieșite din tipografie așa cum adulmeci aerul lăsat în urmă de trecerea persoanei pe care o iubești în secret. Privirea taie rândurile ca o sabie. Este o formă de bovarism în fiecare dintre noi, o tendință de a crede tot mai mult în lumile pe care le citim pe măsură ce le trăim. „Frumoasa minciună” i-ar spune Llosa. Toți citim pentru că suntem ființe care nu vor să sufere.
Gogol este unul dintre marii părinți ai literaturii ruse. Romanul, atât de muncit, iubit și urât totodată de autorul lui a avut pentru literatura rusă efectul pe care l-a avut, probabil, „Ion” al lui Rebreanu pentru literatura română: a deschis drumuri.
Pusă în slujba unui realism psihologic, comportamental, monografic, cu aspect de frescă socială, cartea pictează un tablou larg nu doar al societății rusești, ci și al societății din toate timpurile: astăzi, relațiile sociale s-au schimbat, nu mai există moșieri și țărani legați de glie, oamenii nu mai pot fi vânduți ca pe niște bunuri de alți oameni, iar faptul că te-ai născut într-o familie cu un nume prestigios nu-ți mai asigură, ca înainte, aceleași beneficii și avantaje – majoritatea principiilor, însă, se păstrează.
„Suflete moarte” este un roman psihologic, social, monografic, care surprinde un inventar bogat de principii economice („Sufletele moarte” fiind punctul nodal al afacerilor protagonistului), dar este totodată și un manual pentru gentlemani, surprinzând un personaj principal bogat, rotund, complex – Cicikov, care are ceva din viclenia diavolilor lui Bulgakov, este un maestru al comunicării verbale și un cunoscător fin al modului în care simplele cuvinte pot determina căderea sau înălțarea unor imperii.