Biblioteca Orașului

„Laur” de Evgheni Vodolazkin. Sau despre smerenie.

 „Laur” de Evgheni Vodolazkin face parte din acele cărți care îți pot schimba viața. Carte-oglindă, manual de introspecție și scară spre esență, „Laur” ridică literatura la nivelul metamorfozei ființei. Lectura acestui roman este ca un vis: detașarea de sine pentru cunoașterea de sine. Este distanța care apropie, rătăcirea care regăsește.

Tema cărții: asceza. Provenit din termenul grecesc „askesis”, el se află într-o subtilă corelație cu termenul de „eros”. Sunt condițiile princip(i)ale presupuse ca necesare pentru acest travaliu al sinelui spre interior, pentru această scufundare în lăuntric, unde se ascund adevăratele comori.

Iubirea este cea care mișcă lucrurile din locul lor, principiu al mișcării universale. În iubire, agentul și destinatarul trăirii se află într-o mișcare de atracție reciprocă spre un punct mai înalt, transcendent, așa cum ilustrează câteva versuri stănesciene: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două,/ și auzul o-ntâlni,/tocmai lângă ciocârlii” („Leoaică tânără, iubirea…”). Asceza este urcarea prin coborâre, mântuirea prin smerenie: „Când genunchii ating pământul, inima atinge Cerul”.

„Laur” este o astfel de contopire a lui eros și askesis. Un personaj al autenticității, el confirmă ideea că nu este posibilă o călătorie spre sine (acolo unde zace Adevărul) fără o modificare substanțială în chiar ființa subiectului: „Arseni” din începutul romanului devine „Laur” din finalul acestuia. Deloc întâmplător, romanul începe cu „Cartea cunoașterii” și se sfârșește cu „Cartea liniștii”. Liniștea dată de aflarea acelui „arche”, acelui principiu prim, acelui Unu care pune în mișcare Totul. Găsirea are loc în interiorul Ființei personajului, dar nici aceasta nu este exprimată în mod explicit. „Laur” nu ne promite în nicio clipă destinația, găsirea, aflarea, ci doar căutarea, strădania, efortul depus pentru a ne transforma ființa în așa fel încât să ajungem la Ființă. Este, dacă vreți, un fel de ieșire din noi pentru a ne putea privi cu sinceritate și a spune: „Întoarce-te, Fiule Risipitor!”. Căci fiecare dintre noi este pentru sine străin, iar a găsi înseamnă de fapt a căuta.

Biblioteca Orașului

„20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” de Anița Nandriș-Cudla

 

Editura: Humanitas

Anul apariției: 1991

 

 

Anița Nandriș-Cudla este o emblemă a spiritualității românești. Puternică, hotărâtă, credincioasă, cu un spirit matern de nezdruncinat, cu tărie de caracter, nădejde în Dumnezeu și speranțe în suflet o mie. Această țărancă din Bucovina, trecută prin experiențele istoriei nebuloase din secolul trecut, absolventă a trei clase, iese la lumină și ne povestește viața ei cu sinceritate, cu charismă scriitoricească și cu sufletul plimbându-se pe hârtie.

„20 de ani în Siberia” este un manual de naratologie. Având un stil simplu, dar deschizând înțelesurile cuvintelor spre profunzime așa cum se deschid crinii spre lumină, autoarea scrie așa cum vorbește. Te trezești dintr-o dată că ești în jurul focului, într-o noapte petrecută în pădure, iar vocea Aniței de foarte aproape te conduce foarte departe. Dar nu este doar ea lângă tine, ci și tu lângă ea. Călătorești împreună cu această feminitate neîmblânzită (care aduce aminte pe alocuri de Vitoria Lipan și de Zuleiha din romanul lui Guzel Iahina) atât în Bucovina începutului de secol, cât și în ghețurile Siberiei. Imaginile sunt vii, emoțiile trec prin vene.

Anița are o personalitate complexă, iar trăsătura definitorie a acesteia este simțul matern covârșitor. Pentru această româncă, viața proprie și cea a copiilor ei se identifică perfect. Orice ar face, se gândește la ei, dacă sunt sănătoși, dacă au ce mânca, se roagă pentru ei, îi iubește cât un Everest în lumea trăirilor. Anița este simplitatea inteligentă, sufletul arzător, credința nezdruncinată, maternul existențial, speranța reîntoarsă acasă. O să vă dau doar un exemplu pe care nu-l voi putea uita prea curând. Anița nu este doar o mamă, ci și o fiică iubitoare. Aflată în trenul pentru deportați, fiind bulversată și îndurerată de gândul că mama ei a rămas bolnavă și neputincioasă acasă, scrie un mesaj cu creion chimic pe o hârtie, o introduce într-o sticlă și o aruncă pe fereastra trenului, în speranța că cineva din sat o va găsi și va avea grijă de mama ei. Iar încercarea Aniței reușește: mesajul este găsit de un sătean, iar mama este îngrijită. Mi se pare momentul cel mai pregnant care descrie frumusețea și gingășia sufletească a acestei femei.

Calea poemelor

Punct

în centrul pieptului,
la intersecţia liniilor
care formează o cruce,
acolo îndrăznesc,
cu teamă să cred,
să cred…
că se află sufletul.