Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Ce bine e acasă aici!

 

Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea,  viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.

Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.

Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut  de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.

Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.

Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Tinerii bătrâni

Erau ierni reci când eram mici. Deşi tineri, mulţi dintre noi eram deja foarte bătrâni. Eram vreo cinci verişori care ne strângeam la bunica în seara zilei de 23 decembrie. Ne pregătea ,,camera noastră”. Când stăteam cu obrazul lipit de perna mereu moale şi albă, auzeam pe de o parte lemnele care trosneau în sobă, iar pe de altă parte fulgii de zăpadă care băteau în fereastra de deasupra mesei.

Eu dormeam mereu la margine pentru că adesea eram singurul băiat, iar fetelor le era teamă de ce se putea afla în întunericul dens care ne despărţea de focul ce se ivea prin uşiţa de fier a sobei.

Pe bunica o colindam prima. Toţi tinerii din sat începeau colindul de la casa ei. Ne oferea mere, covrigi şi bomboane cu zâmbetul pe buze, iar apoi ne săruta pe toţi pe frunte şi era fericită alături de noi. Pe atunci nu aveam telefoane performante ca să facem poze, dar imprtalizam momentele cu un alt fel de aparate, aflate în interior. Secretul lor era că focalizau într-un timp foarte rapid.

Era o femeie pe un deal de deasupra satului, iar ea ne dădea gogoşi calde. Cât timp colindam, ea frământa aluatul pentru următorii colindători şi ne dădea să gustăm ţuică fiartă pe ascuns.

Noi ne-am mărit şi ne-am îndepărtat, bunica şi femeia după deal au murit, iar în zilele noastre cei bătrâni de şapte ani au întinerit la şaisprezece. Nu ninge de Crăciunul acesta, nici focul nu mai arde în sobă, nu am mai dormit pe perna aceea de atâta timp…

În zilele acestea cu mult soare în decembrie, ne strângem şi colindăm profesorii şi oamenii dragi nouă cu o chitară şi voci din suflet. Dar nimic nu mai este ca înainte…

Colind1

Colind2 colind3

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Cuvinte pentru Calliope ( 1 )

dora2Era ora şase dimineaţa când un tren mi-a pătruns în suflet cu mai mulţi kilometri pe oră decât clipele în care am trăit cu adevărat.

Mă trezisem şi mă durea lumea atât de tare încât mă întrebam dacă eu locuiesc în ea sau ea trăieşte în mine. Scriam sms-uri peste sms-uri, din nou şi din nou, iar ele plecau pentru totdeauna şi nu se mai întorceau. Eram la un vagon de lumină distanţă. Abia descoperisem legea iubirii de om, îţi reaminteşti? Erau ecuaţii lungi cu calcule complicate, iar eu te amplificam mereu la doi şi tu mă multiplicai, mă egalai şi mă dezvoltai. La sfârşit eram ca două cercuri care formează împreună un ∞, mereu indecis, mereu cu minus, mereu cu plus, niciodată amândouă. Vorba lui Nichita: Şi dacă iubirea ar avea cifre, ce matematică! Sau cum era?

Am rămas lipit, turtit, sfâşiat de ş(s)ine, fără bilet, fără bani, doar cu un suflet pustiu care nu poate trece dintr-un vagon în celălalt. Haide să atingem soarele cu tălpile, mai vrei? Spune-mi, în ce univers trăim? Ce fel de lume ar accepta să fiu singur printre oameni şi plin de oameni când sunt doar eu?

Aleea prozelor

Fericire relativă

fericire relativaSunt dimineţi când mă trezesc nefericit. Aşa, fără motiv.
Mama mă aşteaptă cu cafeaua făcută. Zâmbeşte. Chiar şi atunci când plânge odată la zece ani, ea tot zâmbeşte în acelaşi timp. O am pe mama.
La prânz ne strângem toată familia la masă. Avem ce mânca.
Citesc dintr-o carte bună şi ascult câteva melodii-pe-suflet. Pot vedea şi pot auzi. Mă pot bucura.

Mă plimb după aceea cu prietenii şi glumim. Pot merge şi pot vorbi.
O fată din şcoala mea a murit din cauza unui anevrism cerebral. Eu sunt sănătos şi trăiesc.
Seara mă aşez în pat, unde este atât de bine! Am unde să dorm.
Dimineaţa următoare mă trezesc fericit. Aşa, din foarte multe motive.

Aleea prozelor, Luminile Oraşului

Peştele-busolă

pestele-busola1-Hei, tu! Uite o mare a vieţii albastre. Ţi-am adus o undiţă făcută de mână de om. I-am ataşat cel mai rezistent fir pe care l-am găsit la Petru Pescarul. Are plumb greu de suferinţă şi plută uşoară de credinţă. Am ales un semn de întrebare drept cârlig, ştii doar că astfel se prind peştii visători.                                             Pentru momeală recomand să folosim o fâşie de Artă: o să răspândească mireasma în adâncuri, iar peştii, o… sărmanii de ei, se vor lăsa conduşi de dorinţe şi guvernaţi de plăceri, se vor repezi plini de frenezie şi lipsiţi de sine, ca mai apoi, vârful cârligului să-i străpungă fără milă.

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Femeia care priveşte înapoi

plecareaÎn urmă cu câteva luni, am participat la o petrecere festivă. Am fost aşezat la o masă cu vreo zece persoane, dintre care cunoşteam din vedere vreo două fete, alături de care am conversat iniţial într-o manieră rece şi protocolară.

O fată se juca cu două furculiţe, încercând să le echilibreze cu concentrarea unui copil care pune tot sufletul în ceea ce face. Am privit-o amuzat cum s-a bosumflat când furculiţele au căzut, scoţându-şi uşor buza de jos în afară într-un gest seducător. Văzând că o analizez cu atenţie, m-a privit zâmbind şi mi-a făcut cu ochiul.

Aleea prozelor

Alegerile care ne decid viaţa

mireasa defMireasa urcă treptele spre uşa bisericii.

Înainte de a păşi pragul, întoarce capul pentru ultima dată. O dacie albă cu număr de Bucureşti parchează în apropiere. Din ea iese un bărbat tânăr, înalt, brunet, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji. Îşi acoperă buzele cu mâna pentru că nu-i vine să creadă ce se întâmplă.

O sunase în urmă cu două săptămâni. Regreta că a lăsat-o să plece. O iubea. A rugat-o să se întoarcă. Ea i-a răspuns că se mărită.

Iar el a spart telefonul.

Aleea prozelor

Vrabie moartă în mâini de copil

vrabie2Trăiam de şapte veri când am găsit pe deal o vrabie cu o aripă ruptă. Am ridicat-o în palme şi i-am simţit inima bătând direct în mâinile mele. Ne-am privit unul pe celălalt, eu în ochii ei de om, ea în ochii mei de pasăre.

Am adus-o acasă şi i-am spus plin de încredere bunicii că voi avea grijă de ea, că o voi proteja şi că o voi hrăni, iar atunci când va fi complet sănătoasă, îi voi da drumul să zboare la familia ei. Bunica a tăcut.

Îmi aduc aminte şi acum cât de mult m-am ataşat de acea pasăre în doar câteva ore. Cum o ocrotisem cu iubire de băiat plin de iluzii, cum o asigurasem că o să fie în regulă, că eu o voi face bine şi că trebuie să aibă încredere în mine.

Aleea prozelor

Lolita unui gând

 

Lolita– Aş putea fi Lolita unui gând.
– De ce să nu fii Lolita mea?
– Sunt a ta în toate felurile posibile. Gândul nu mă are. De aceea aş putea fi a lui.
– De ce ai vrea să aparţii unui gând?
– Ca să-l ispitesc, apoi să-l împlinesc şi la urmă să-l părăsesc.
– În acest fel ai de gând să procedezi şi cu mine?
– Nimic nu înţelegi! Gândurile se pierd mereu, de aceea le pot părăsi. Tu eşti etern al meu, fragedul şi coptul meu, ispita şi căinţa, dorul şi împlinirea. Ai citit-o pe Lolita?
– Te-am citit pe tine. Orice femeie are o Lolita în interiorul ei.
– Nu! De aceea nu înţelegi! Vino în partea mea de cadă şi citeşte cu mine.

Aleea prozelor, Luminile Oraşului

Lumină la Mărcuş

lumina la marcus 1.2Văd încă din stradă mănăstirea Mărcuş. Este situată sus, pe deal, înconjurată de pădure. Mi se pare un ochi de aici, în care biserica e pupila. Este vizibilă pe o rază de sute de kilometri.

Trec printr-un portal din inima pădurii, acoperit în întregime de o arcadă de crengi înfrunzite. Cobor din maşină, iar în momentul în care ating pământul cu tălpile, îmi amintesc vorbele Părintelui Arsenie Boca: ,,Acesta este loc sfânt. Vor cânta îngeri aici.’’