Pascal stătea cu mâinile una în alta, strânse la piept, și cu ochii închiși atunci când a auzit câinele lătrând. Deschizându-i, lumina crepusculară se rostogolea ca un ocean în valuri în grădina casei lui din Paris. Apele înserării se strângeau dinspre margini spre centrul privirii sale, iar realitatea prindea din nou contur. Umbre… umbre peste tot.
A venit. S-a ridicat și s-a îndreptat spre poartă. El îl aștepta solemn, cu o mână sprijinită de stâlpul de fier și privind un tufiș de crizanteme roz cu ochii strălucind. Dostoievski se afla în cel de-al cincizeci și nouălea an din viață, dar, ca toți oamenii născuți bătrâni și care sunt chemați de viață să întinerească, părea că mai duce cu el câteva zeci de suflete pe care încearcă din răsputeri să le împace, să le îngrijească și să le liniștească. Era îmbrăcat cu o haină lungă de culoare cafenie, din care ieșeau la iveală albul strălucitor al cămășii și cravata simplă, de culoare stacojie. Părul pieptănat cu atenție și barba lungă și îngrijită, ca de monah, îi confereau acel aer de om primenit, care înțelege natura frumoasă și simplă a aspectului cultivat.
La vederea tânărului matematician cu douăzeci de ani mai tânăr, buzele i s-au ridicat într-un zâmbet discret. Cel puțin, așa i s-a părut lui Pascal.
Francezul a deschis poarta, iar când Bătrânul i-a pășit în grădină, l-a îmbrățișat și i-a urat bun venit. Invitatul măsură cu o privire de ansamblu grădina. Nici prea mare, nici prea mică, șiruri de pomi așezați în linii paralele la distanțe perfect egale, un covor de frunze uscate, peste care fremăta lumina de toamnă, o măsuță și câteva scaune din bușteni și casa ale cărei contururi tăiau aerul cu o precizie geometrică. „Casă de matematician”, s-a gândit el și a urmat-o pe gazdă spre locul unde se aflau masa și scaunele. Frunzele ruginii se frângeau sub pașii lor, iar soarele cobora discret dincolo de lume.