Aleea prozelor

Pascal, Dostoievski și matematica iubirii

Pascal stătea cu mâinile una în alta, strânse la piept, și cu ochii închiși atunci când a auzit câinele lătrând. Deschizându-i, lumina crepusculară se rostogolea ca un ocean în valuri în grădina casei lui din Paris. Apele înserării se strângeau dinspre margini spre centrul privirii sale, iar realitatea prindea din nou contur. Umbre… umbre peste tot. 

A venit. S-a ridicat și s-a îndreptat spre poartă. El îl aștepta solemn, cu o mână sprijinită de stâlpul de fier și privind un tufiș de crizanteme roz cu ochii strălucind. Dostoievski se afla în cel de-al cincizeci și nouălea an din viață, dar, ca toți oamenii născuți bătrâni și care sunt chemați de viață să întinerească, părea că mai duce cu el câteva zeci de suflete pe care încearcă din răsputeri să le împace, să le îngrijească și să le liniștească. Era îmbrăcat cu o haină lungă de culoare cafenie, din care ieșeau la iveală albul strălucitor al cămășii și cravata simplă, de culoare stacojie. Părul pieptănat cu atenție și barba lungă și îngrijită, ca de monah, îi confereau acel aer de om primenit, care înțelege natura frumoasă și simplă a aspectului cultivat.

La vederea tânărului matematician cu douăzeci de ani mai tânăr, buzele i s-au ridicat într-un zâmbet discret. Cel puțin, așa i s-a părut lui Pascal.

Francezul a deschis poarta, iar când Bătrânul i-a pășit în grădină, l-a îmbrățișat și i-a urat bun venit. Invitatul măsură cu o privire de ansamblu grădina. Nici prea mare, nici prea mică, șiruri de pomi așezați în linii paralele la distanțe perfect egale, un covor de frunze uscate, peste care fremăta lumina de toamnă, o măsuță și câteva scaune din bușteni și casa ale cărei contururi tăiau aerul cu o precizie geometrică. „Casă de matematician”, s-a gândit el și a urmat-o pe gazdă spre locul unde se aflau masa și scaunele. Frunzele ruginii se frângeau sub pașii lor, iar soarele cobora discret dincolo de lume.

Ce bine e acasă aici!

 

Erau vremuri când eram fericiți și nu ne întrebam de ce pentru că aceasta era pentru noi normalitatea,  viața, firescul – prin bucurie înțelegeam noi calea de a trăi.

Sunt amintiri care încă mai trăiesc, care nu pot fi șterse, care nu pot muri pentru că în sinea lor au o mare însemnătate și ne decid viața mai devreme sau mai târziu. Una dintre aceste amintiri face copilul din mine să se schimonosească de durere și să zburde de fericire, să plângă și să zâmbească, să țipe și să cânte. Copilul din mine care trăiește ca într-o buclă aceste stări, închis în ele, aflat adânc întru ele.

Înaintez pe drumul spre mămaie, bunica din partea mamei. Satul nostru este străbătut  de un drum paralel cu apa râului Buzău, un drum întins, bătătorit, bătrân, care poartă în pământul lui memoria atâtor pași! Bărbatul care m-a adus cu mașina din oraș la rugămintea mamei m-a lăsat lângă nucul bătrân care se înalță ca un soldat în dreapta drumului și care creează cu crengile lui o cupolă. E o noapte liniștită și singura lumină vine de la felinarul de unde drumul se împarte în două: o ramură înaintează, iar o alta se rupe de brațul principal și urcă plină de îndrăzneală la deal, unde trei case sunt așezate etajat. În punctul cel mai înalt se află casa bunicii, îmbrăcată dintotdeauna într-un aer triumfător, înconjurată de dealuri care cad și se înalță, de păduri mereu umplute de vânt și de sunetele animalelor care înfioară noaptea.

Șoferul mă ajută să-mi cobor bagajul, mă întreabă dacă vreau să vină cu mine până la poartă, dar eu sunt un om în devenire, trebuie să fiu curajos și îi răspund că nu e nevoie, că mă descurc și presimt că o să mă întrebe dacă sunt sigur, dar nu o face. Se urcă în mașină, farurile se aprind, lumina lor se târăște cât îi stă în putință pe drumul care duce spre poiană, iar apoi se întoarce și pleacă.

Am șase sau șapte ani (nu-mi pot asuma riscul de a scrie ceva de care nu sunt sigur – există un îngeraș al scrisului care dă peste mâinile tuturor scriitorilor care fac acest lucru) și mă simt înghițit de întuneric la fel cum se simte un pește înghițit de un altul mai mare în ocean: fără să știe ce s-a întâmplat cu el.

Tinerii bătrâni

Erau ierni reci când eram mici. Deşi tineri, mulţi dintre noi eram deja foarte bătrâni. Eram vreo cinci verişori care ne strângeam la bunica în seara zilei de 23 decembrie. Ne pregătea ,,camera noastră”. Când stăteam cu obrazul lipit de perna mereu moale şi albă, auzeam pe de o parte lemnele care trosneau în sobă, iar pe de altă parte…

Cuvinte pentru Calliope ( 1 )

Era ora şase dimineaţa când un tren mi-a pătruns în suflet cu mai mulţi kilometri pe oră decât clipele în care am trăit cu adevărat. Mă trezisem şi mă durea lumea atât de tare încât mă întrebam dacă eu locuiesc în ea sau ea trăieşte în mine. Scriam sms-uri peste sms-uri, din nou şi din nou, iar ele plecau pentru…

Fericire relativă

Sunt dimineţi când mă trezesc nefericit. Aşa, fără motiv. Mama mă aşteaptă cu cafeaua făcută. Zâmbeşte. Chiar şi atunci când plânge odată la zece ani, ea tot zâmbeşte în acelaşi timp. O am pe mama. La prânz ne strângem toată familia la masă. Avem ce mânca. Citesc dintr-o carte bună şi ascult câteva melodii-pe-suflet. Pot vedea şi pot auzi. Mă…

Peştele-busolă

pestele-busola1-Hei, tu! Uite o mare a vieţii albastre. Ţi-am adus o undiţă făcută de mână de om. I-am ataşat cel mai rezistent fir pe care l-am găsit la Petru Pescarul. Are plumb greu de suferinţă şi plută uşoară de credinţă. Am ales un semn de întrebare drept cârlig, ştii doar că astfel se prind peştii visători.                                             Pentru momeală recomand să folosim o fâşie de Artă: o să răspândească mireasma în adâncuri, iar peştii, o… sărmanii de ei, se vor lăsa conduşi de dorinţe şi guvernaţi de plăceri, se vor repezi plini de frenezie şi lipsiţi de sine, ca mai apoi, vârful cârligului să-i străpungă fără milă.

Femeia care priveşte înapoi

plecareaÎn urmă cu câteva luni, am participat la o petrecere festivă. Am fost aşezat la o masă cu vreo zece persoane, dintre care cunoşteam din vedere vreo două fete, alături de care am conversat iniţial într-o manieră rece şi protocolară.

O fată se juca cu două furculiţe, încercând să le echilibreze cu concentrarea unui copil care pune tot sufletul în ceea ce face. Am privit-o amuzat cum s-a bosumflat când furculiţele au căzut, scoţându-şi uşor buza de jos în afară într-un gest seducător. Văzând că o analizez cu atenţie, m-a privit zâmbind şi mi-a făcut cu ochiul.

Alegerile care ne decid viaţa

mireasa defMireasa urcă treptele spre uşa bisericii.

Înainte de a păşi pragul, întoarce capul pentru ultima dată. O dacie albă cu număr de Bucureşti parchează în apropiere. Din ea iese un bărbat tânăr, înalt, brunet, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji. Îşi acoperă buzele cu mâna pentru că nu-i vine să creadă ce se întâmplă.

O sunase în urmă cu două săptămâni. Regreta că a lăsat-o să plece. O iubea. A rugat-o să se întoarcă. Ea i-a răspuns că se mărită.

Iar el a spart telefonul.

Vrabie moartă în mâini de copil

vrabie2Trăiam de şapte veri când am găsit pe deal o vrabie cu o aripă ruptă. Am ridicat-o în palme şi i-am simţit inima bătând direct în mâinile mele. Ne-am privit unul pe celălalt, eu în ochii ei de om, ea în ochii mei de pasăre.

Am adus-o acasă şi i-am spus plin de încredere bunicii că voi avea grijă de ea, că o voi proteja şi că o voi hrăni, iar atunci când va fi complet sănătoasă, îi voi da drumul să zboare la familia ei. Bunica a tăcut.

Îmi aduc aminte şi acum cât de mult m-am ataşat de acea pasăre în doar câteva ore. Cum o ocrotisem cu iubire de băiat plin de iluzii, cum o asigurasem că o să fie în regulă, că eu o voi face bine şi că trebuie să aibă încredere în mine.

Lolita unui gând

  – Aş putea fi Lolita unui gând. – De ce să nu fii Lolita mea? – Sunt a ta în toate felurile posibile. Gândul nu mă are. De aceea aş putea fi a lui. – De ce ai vrea să aparţii unui gând? – Ca să-l ispitesc, apoi să-l împlinesc şi la urmă să-l părăsesc. – În acest fel…