Gândirograme

Scurt eseu despre izolare

Distincția realizată de Nietzsche între oamenii cu voință de putere tare și oamenii cu voință de putere slabă a suscitat mințile a mulți gânditori ce i-au urmat. Respectul față de tradiție și strămoși, loialitatea, devotamentul, creația valorică îi desparte pe cei din prima categorie, rari și aleși, de cei din a doua categorie, majoritari și comuni. Dar ceea ce face cu adevărat diferența între aceste tipare umane este asumarea, respectiv neasumarea proiectului existențial.

Sunt eu capabil să preiau responsabilitatea pentru propria viață? Pot să îmi făuresc existența după propriile credințe și convingeri sau o să renunț la toate acestea în favoarea unei vieți tihnite, dar superficiale și care, în termeni socratici, nu merită trăită?

Gândirograme

Mereu alții. Mereu aceiași.

Suntem ființe orientate spre înalt. Dorim să trăim plenar, ca într-un cerc din care nu lipsește nimic, să aducem în ființa noastră tot ce există sau va fi existat vreodată. Dar viața noastră este structurată linear, fragmentată, supusă unui continuu proces de destructurare. Am vrea să trăim toate iubirile deodată, să citim o carte dintr-o singură privire, fără să fie nevoie să traversăm treptat fiecare pagină, să facem saltul peste scară, nu să urcăm treptele, să zburăm, nu să pășim. Și paradoxal, într-o lume care tinde să accentueze tot mai puternic dihotomia dintre subiect și obiect în orice proces de cunoaștere, voința noastră aspiră să estompeze această demarcație, să elimine extremele, să facă din subiect și obiect o singură substanță.

Nu suntem făcuți pentru lumea aceasta. Suntem doar călători buimăciți de umbre, de iluzii, de fantezii, în căutare de trăire autentică, de libertate a contemplării, de plinătate. Constituția noastră sufletească cere o altă lume, pe care artiștii încearcă din răsputeri să o plămădească, iar filosofii să o analizeze. Motivul pentru care sufletul nostru este încărcat de extaz în fața unei opere de calitate este pentru că simte că ea provine dintr-o strădanie specifică lui, dar pe care nu reușit să o întrupeze, că a vrut și el să spună exact același lucru, dar nu știa că este posibil. Este ca o inspirație de aer răcoritor, ca o liniștire, o calmare a absurdului. Căci, așa cum spunea un autor, un poet nu trebuie să-i spună cititorului ceea ce acesta nu știe, ci ceea ce știe, dar nu are cuvinte să spună.

Și dacă ne afiliem acestei gândiri, esența vieții pare să fie aceasta: încercarea de a armoniza zborul sufletului cu gravitatea pământului. Este clar că nu le putem trăi decât împreună (aici), căci fiecare o presupune implicit pe cealaltă. Zborul este circular, gravitatea este liniară.  Dar cum pot avea timpul, viața sau existența în ansamblul ei atât natură circulară cât și natură liniară? Simplu: armonizate, împreunate, combinate, ele dau naștere unei noi forme geometrice: spirala. Ea este circularitatea nerepetitivă, liniaritatea ocolitoare. Ea este viața noastră. Mereu alții și mereu aceiași.

Gândirograme

Îngerul lecturii

Trebuie să existe, așa cum există îngeri ai oamenilor, ai popoarelor, ai mărilor și pământurilor, ai locurilor și ai epocilor, și un înger al lecturii. (Acest text este scris sub influența benefică și dinamizatoare a lecturii cărții „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, despre care voi scrie curând pe blog.)

Cum s-ar explica altfel liniștea bibliotecilor, starea de pace a chipului așezat deasupra coperților deschise, intervalul luminos dintre cuvânt și sens, tremurul sufletului când simte fărâme de adevăr? Cum să justificăm toate acestea dacă n-ar exista o instanța supra-rațională, supra-senzitivă, pe care o intuim însă? Un om obișnuit are, ce-i drept, cel puțin un înger păzitor. Un cititor are cel puțin doi.

Îngerul lecturii este necesar din mai multe motive:

Gândirograme

Lumina este sensul

Coala albă pe care urmează să scriu are dinainte întipărite pe suprafața ei cuvintele ce curg din mâinile mele. Îmi aplec urechea și îi ascult tăcerea așa cum Michelangelo asculta în blocul din piatră forma lui David înainte de a-l sculpta. Ascult muzica necuvintelor, care devin cuvinte și apoi iar necuvinte. Dintre toate artele, scrisul mi se pare cea care adună și ocrotește cele mai multe mistere. Ea se opune cu rezistență aflării tainelor. Se prea poate să nu aflăm niciodată ceva sigur, iar dacă am afla, probabil că nu ne-ar ajuta cu nimic.

Oamenii nu sunt făcuți să suporte adevărul. De aceea se ascund, se autoiluzionează, se mint și își clădesc muzee ficționale, piramide narative, labirinturi semantice în care să-și închidă ființa. Sunt prizonierii propriilor sisteme de gândire, de imaginație, de fantezie. Ne plac ocolirile temătoare în jurul adevărului, ne place să ne adâncim în mistere până uităm adevărul. Dar adevărul este atât de aproape, ascuns într-o sobă din camera în care ne odihnim subconștientul. Călătorim o viață întreagă pentru a ne da seama că tot ce-am căutat vreodată, toate idealurile pe care am râvnit să le atingem erau chiar lângă noi înainte de a pleca în drumeție. Drumul este însă vital. În circularitățile lui nedefinite, el ne împresoară cu oglinzi în care vedem tot felul de euri și învățăm să le alegem. Dar nicio oglindă nu este mai puternică decât momentul sincerității autentice, în care închizi ochii, inspiri adânc și îți lipești fruntea de pământ. Atunci simți că ai ajuns la tine cu adevărat și ai vrea să nu te mai pierzi niciodată. Iar când te ridici, cazi din nou în plasa iluziilor cotidiene.

Gândirograme

3 motive (și nu numai) pentru care oamenii răi nu aduc fericirea

Pentru că te consumă și pentru că te inspiră negativ. Și pentru că nu are sens. Acestea ar fi principalele trei motive. Oricine are puțin curaj să se gândească și să înțeleagă cât de mare-mare este spațiul și cât de mare-mare este timpul ce domnește asupra lui știe că viața fiecărui om este doar o părticică, un fir de nisip într-o plajă imensă. Și totuși, viața noastră este atât de importantă tocmai pentru că este a noastră! Plaja n-ar exista fără contribuția fiecărui grăunte de nisip, iar viața ta, dragul meu cititor, contează atât de mult! Așa că de ce să păstrezi oamenii dăunători în ea?

Iată câteva motive pentru care nimeni nu merită să rămână în mintea, inima și serile tale dacă nu ți le face mai frumoase:

Gândirograme

Mă întreb

Mă întrebMă întreb cine îți poate auzi vocea când taci atât de frumos.

Mă întreb cine oare renunță la toate legile și principiile logicii ca să te accepte.

Mă întreb dacă nu ai vrea să fugim mâine amândoi, doar cu hainele… sau fără.

Mă întreb dacă ști unde am mers ca să-ți scriu.

Mă întreb dacă ai aflat că eu ți-am dus prima dată dorul.

Mă întreb cum de reușesc să te văd atunci când zboară vulturii în cerc.

Mă întreb dacă te-a atins și pe tine vântul care mi-a răvășit părul.

Mă întreb dacă ști că te simt cel mai mult atunci când sunt fericit.

Mă întreb cât o să-mi mai vorbești despre râuri, mări și oceane… mie, un înotător atât de priceput.

Mă întreb dacă i-ai spus tatălui tău că suntem aceeași zodie și că ai o afinitate pentru apă și tot ce este umed.

Mă întreb dacă ți-a spus cineva că am adormit după tine într-o seară și că ți-am aranjat o șuviță.

Mă întreb dacă ști că mă simt cel mai mare mincinos când sunt în apropiere de o femeie în care găsesc iluzoriu o fărâmă din tine.

Mă întreb cum se mai gustă buzele tale, cum se mai ating sânii tăi, cum ți se mai sărută gâtul.

Gândirograme

Este normal să te simți anormal uneori

Oricât de mult te-ai strădui, unele lucruri nu pot fi reparate. Prin existența lor urlă la tine că viața nu înseamnă doar momente fericite, doar oameni buni, doar frumos și pace. Sunt momente în care nimic nu te poate scăpa: nicio gură de aer care să te învioreze, nicio privire spre cer care să te facă să crezi că ești împlinit, nicio amintire frumoasă care ai fi vrut să nu fie niciodată o amintire tocmai pentru că asta presupune să nu o mai poți trăi cu adevărat din nou.

Sărut22Timpul sparge lucrurile, iar timpului nu-i pasă de asta. Are un arsenal întreg de pietre cu care să arunce în vitrinele tale. Încearcă tu să vorbești cu timpul; poate o să reușești. Spune-i că oricât de mult l-ar durea asta, oamenii îl iubesc doar atunci când simt că nu există. Întreabă-l care mai este relația lui cu moartea; o mai hrănește, o mai îngrijește, îi mai alăptează copiii la piept?

Lucrurile se pierd… Nu putem să facem nimic în legătură cu asta. Sunt zile în care te vei simți neputincios în fața timpului, iar dacă nu te vei simți astfel, ar fi cazul să te întrebi ce se întâmplă cu tine. În zilele acelea, vei închide ochii și nu vei auzi nimic, nu vei ști cât de departe poți să mergi ca să te cunoști. Tu nu ai simțit niciodată până acum că adăpostești pe cineva în interiorul tău? Un străin care doarme și tace adesea, pe care-l alimentezi cu sângele tău precum o mamă care-și ține în viață pruncul nenăscut? Cine este acel cineva? Cine este asemenea unui vis care, deși se petrece în capul tău, te face să crezi cu o convingere formidabilă că tu ești în capul lui?

sărutEste normal să te simți anormal uneori. Există clipe în care niciun braț nu va putea să te îmbrățișeze destul de strâns, niciun fum de țigară nu-ți va pătrunde destul de adânc în plămâni și niciun sărut nu te va face să crezi că tocmai ai scos afară străinul din tine. Poate că nu ar trebui să încerci asta. Dacă săruți pe cineva și te gândești la cum vrei să scapi de străinul din tine, sunt toate șansele ca voi doi să faceți schimb și să fie nevoie să adăpostești străinul altuia.

Iar asta poate fi cu mult mai rău.

Gândirograme

A-i purta dorul…

I.I.1I.I. era diferită de tot ce cunoscusem până atunci. De multe ori mă gândeam la ea și mă întrebam dacă nu cumva era făurită altfel decât ceilalți oameni; mă ducea gândul atât de departe uneori încât mă lovea o curiozitate ușor blasfemică: fusese ea oare creată de aceeași Mână care ne modelase pe toți?

I.I. plângea într-o zi, fapt care nu era unul neobișnuit. Nici măcar nu-mi amintesc de ce plângea, dar ce știu sigur e că principalul motiv era reprezentat de cuvântul care o reprezenta cel mai bine: dor. Pe I.I nu puteai să o iubești; ar fi fost împotriva legilor naturii. Nu! Ei îi puteai purta dorul. Să-ți gândească sufletul mereu la ea și fiecare tresărire a chipului ei de înger care nu zboară doar pentru că nu își vede aripile să te conducă aproape de extaz și apoi să te smulgă din el și să te trântească la pământ. Ar fi fost o jignire pentru puritate să plângi căderea…

Da! I.I. plângea într-o zi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că oamenii nu ar trebui să aibe motive să plângă așa cum nu ar trebui să aibe motive să râdă. Plânsul este normal, spunea ea, ne face să simțim altfel lumea, altfel oamenii, altfel pe noi. ”Nu simți altfel când plângi?” m-a întrebat ea. ”Nu simt altfel când plâng.”, i-am răspuns eu.

Mi-a povestit după aceea cu vocea tremurată ce face ea cu lacrimile. Le lasă să curgă pe obraji, pe nas, pe bărbie, pe gât, după care le ia cu vârfurile degetelor și își udă fruntea cu ele pentru că este singura parte a chipului care nu trăiește cu adevărat plânsul. ”Fruntea de ce să nu fie udată de lacrimi? De ce să fie ea rezervată de această bucurie?”.

A-i purta dorul. Doar așa o puteai iubi.

Gândirograme, Luminile Oraşului

Chipul înjumătățit al lui Hristos

Iisus Hristos

M-am trezit într-o dimineață cu o durere de cap cum rar am avut până acum. Visam în momentul în care ochii mei s-au deschis. Da! Ochii! Mi-am privit ochii în oglinda dreptunghiulară din baia dreptunghiulară a casei dreptunghiulare din localitatea Sânpetru.

Mi-am dat seama în acel moment că ochii mei nu seamănă; nu mă refer la partea fizică, ci la ceea ce transmit ei. Sunt diferiți prin expresie, prin trăirea pe care o emană, de parcă ar corespunde fiecare unei alte părți din mine, unui altui eu.

Ochiul stâng e bucuros, împlinit și luminos, pe când ochiul drept e mai trist, îngrijorat și străbătut de o umbră ușoară.

La fel cred că se întâmplă cu noi toți. Trăim dual, fiind cuprinși în structura unui  Yin Yang care încearcă să ne păstreze echilibrul. Mă duc cu gândul la acea minunată icoană a Mântuitorului, în care chipul Lui este împărțit în două: o parte conturată de lumină, de un zâmbet cald, de un ochi liniștit și de o frunte relaxată, toate acestea amintind de binele și de frumosul pe care îl reprezintă Dumnezeu; cealaltă parte, în schimb, prezintă un chip sever, întunecos, cu colțul buzelor lăsat în jos, cu un ochi furios, dur, înfricoșător, căruia i se adaugă ridurile adânci care apar atunci când se încruntă, iar jumătatea aceasta de chip îți aduce aminte că binele poate să-ți facă foarte mult rău atunci când nu-l accepți, nu-l trăiești și nu îl transmiți mai departe, îți amintește de Judecată și de Dreptate. Probabil că fiecare dintre noi ar trebui să avem această icoană în casă.

Dar ochii tăi? Ei cum sunt? Te definesc oare în mod sincer atunci când unul râde binecuvântat și celălalt râde viclean? Și mai ales, te-ai întrebat vreodată care dintre cei doi ochi ești tu cu adevărat?

Gândirograme

A trăi cu urâtul din tine

UrâtulSunt momente în viața oricărui om în care te simți murdar și hidos, în care ai impresia că oricât de mult ai încerca să te cureți, pur și simplu nu poți îndepărta tot străinul din tine, nu poți albi tot întunericul care s-a lăsat în cele mai adânci lăcașuri ale sufletului tău, nu poți smulge toate buruienile sălbatice care se răspândesc cu o forță de supraplante și te seacă de energii.

În astfel de momente te privești în oglindă și vezi cea mai ilustră reprezentare a urâtului și în mod irațional, te placi și te detești în același timp. Ai vrea să te despoi de piele, să-ți rupi mușchii și să-ți spargi oasele, și abia apoi să te privești din nou și să nu mai vezi nimic pentru că este mai comod să ucizi urâtul decât să trăiești cu el.

Te speli pe mâini cu apă fierbinte ca un Ponțiu Pilat care nu-și mai amintește de nicio culoare chipul lui Iisus, ci doar mâinile lui pe care le privea atunci când pronunța sentința. Îți speli ochii pentru ce ai văzut, urechile pentru ce ai auzit și mai ales gura pentru ce ai vorbit, iar disperarea a tot ce este anormal, dezastruos și de neatins în tine te face să-ți fie sete în piept, nu în gât și își mai înfige o gheară în carnea ta pe care se urcă cu o răbdare pe care doar răul este în stare să o hrănească.

Dacă te simți în felul acesta, cea mai apropiată scăpare este să accepți urâtul, să te îmbraci cu el așa cum probezi o bluză într-un magazin, iar în cel mai bun caz, să te lupți atât de mult pentru frumosul din tine, încât haina răului să ardă atunci când îți atinge pielea.