Biblioteca Orașului

„Laur” de Evgheni Vodolazkin. Sau despre smerenie.

 „Laur” de Evgheni Vodolazkin face parte din acele cărți care îți pot schimba viața. Carte-oglindă, manual de introspecție și scară spre esență, „Laur” ridică literatura la nivelul metamorfozei ființei. Lectura acestui roman este ca un vis: detașarea de sine pentru cunoașterea de sine. Este distanța care apropie, rătăcirea care regăsește.

Tema cărții: asceza. Provenit din termenul grecesc „askesis”, el se află într-o subtilă corelație cu termenul de „eros”. Sunt condițiile princip(i)ale presupuse ca necesare pentru acest travaliu al sinelui spre interior, pentru această scufundare în lăuntric, unde se ascund adevăratele comori.

Iubirea este cea care mișcă lucrurile din locul lor, principiu al mișcării universale. În iubire, agentul și destinatarul trăirii se află într-o mișcare de atracție reciprocă spre un punct mai înalt, transcendent, așa cum ilustrează câteva versuri stănesciene: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două,/ și auzul o-ntâlni,/tocmai lângă ciocârlii” („Leoaică tânără, iubirea…”). Asceza este urcarea prin coborâre, mântuirea prin smerenie: „Când genunchii ating pământul, inima atinge Cerul”.

„Laur” este o astfel de contopire a lui eros și askesis. Un personaj al autenticității, el confirmă ideea că nu este posibilă o călătorie spre sine (acolo unde zace Adevărul) fără o modificare substanțială în chiar ființa subiectului: „Arseni” din începutul romanului devine „Laur” din finalul acestuia. Deloc întâmplător, romanul începe cu „Cartea cunoașterii” și se sfârșește cu „Cartea liniștii”. Liniștea dată de aflarea acelui „arche”, acelui principiu prim, acelui Unu care pune în mișcare Totul. Găsirea are loc în interiorul Ființei personajului, dar nici aceasta nu este exprimată în mod explicit. „Laur” nu ne promite în nicio clipă destinația, găsirea, aflarea, ci doar căutarea, strădania, efortul depus pentru a ne transforma ființa în așa fel încât să ajungem la Ființă. Este, dacă vreți, un fel de ieșire din noi pentru a ne putea privi cu sinceritate și a spune: „Întoarce-te, Fiule Risipitor!”. Căci fiecare dintre noi este pentru sine străin, iar a găsi înseamnă de fapt a căuta.

Gândirograme

Îngerul lecturii

Trebuie să existe, așa cum există îngeri ai oamenilor, ai popoarelor, ai mărilor și pământurilor, ai locurilor și ai epocilor, și un înger al lecturii. (Acest text este scris sub influența benefică și dinamizatoare a lecturii cărții „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, despre care voi scrie curând pe blog.)

Cum s-ar explica altfel liniștea bibliotecilor, starea de pace a chipului așezat deasupra coperților deschise, intervalul luminos dintre cuvânt și sens, tremurul sufletului când simte fărâme de adevăr? Cum să justificăm toate acestea dacă n-ar exista o instanța supra-rațională, supra-senzitivă, pe care o intuim însă? Un om obișnuit are, ce-i drept, cel puțin un înger păzitor. Un cititor are cel puțin doi.

Îngerul lecturii este necesar din mai multe motive: