Vrabie moartă în mâini de copil

Trăiam de şapte veri când am găsit pe deal o vrabie cu o aripă ruptă. Am ridicat-o în palme şi i-am simţit inima bătând direct în mâinile mele. Ne-am privit unul pe celălalt, eu în ochii ei de om, ea în ochii mei de pasăre.

Am adus-o acasă şi i-am spus plin de încredere bunicii că voi avea grijă de ea, că o voi proteja şi că o voi hrăni, iar atunci când va fi complet sănătoasă, îi voi da drumul să zboare la familia ei. Bunica a tăcut.

Îmi aduc aminte şi acum cât de mult m-am ataşat de acea pasăre în doar câteva ore. Cum o ocrotisem cu iubire de băiat plin de iluzii, cum o asigurasem că o să fie în regulă, că eu o voi face bine şi că trebuie să aibă încredere în mine.

Când m-am trezit a doua zi, mi-am vizitat pasărea. Era rece. Moartă şi rece. A venit bunica lângă mine să mă consoleze. Am privit-o cu lacrimile curgându-mi pe obraji şi am acuzat-o: Tu! Tu ai omorât-o!

Bunica m-a privit surprinsă şi s-a aşezat pe un scaun doar ca să fie aproape de mine, iar eu am continuat să plâng şi să ţin vietatea în mâini. O acuzasem pe ea doar pentru că simţeam nevoia imediată de a găsi un vinovat. Nu puteam să cred că pasărea mea murise şi că nu reuşisem să-mi ţin promisiunea.

Am aşezat trupul ei fără viaţă într-o cutie de lemn, am săpat o groapă şi am aşezat-o acolo. Apoi, cu mâinile reci şi umezi am acoperit-o cu ţărână. I-am ridicat o cruce din două crengi şi când am privit spre casă am văzut-o pe bunica stând pe prispă, cu bărbia sub mână.

Am mers către ea, am luat-o în braţe şi am împărţit o tăcere. Nu îmi dădeam seama că nu peste mult timp, braţele care mă ţineau aveau să fie aripi care nu mai bat.

Niciodată nu am mai fost eu.

Am rămas fără bunică, am rămas fără pasăre şi mă străduiesc din răsputeri să nu mă pierd şi pe mine. Stau şi încerc să-mi amintesc, dar nu pot să îmi dau seama unde mi-am îngropat vrabia.