Calea poemelor

Înserare

Când ploaia se simte fără să plouă,
oamenii stau câte doi, păsările câte două,
când coapsa ta-i fierbinte ca vatra,
eu sunt focul, iar tu ești șatra…

Calea poemelor

mai ceva ca studenții de la Filosofie

când ne certăm,
alergăm după goluri
mai ceva ca studenții de la Filosofie,
facem slalom printre idei,
toți vorbesc și nimeni nu înțelege o fărâmă
dar noi ne certăm ca să simțim cu mai multă putere.
doar și medicul taie pentru a vindeca.
Noica(re aruncăm săgeți în flăcări spre cer
mai ceva ca dacii pe timp de furtună)
vorbea despre cuminecare,
da, cu.mine.care
te-am rănit ca pe căprioara lui Labiș
și te-am abandonat în pădure.
spune-mi,
cine și-ar dori eternitatea
dacă ar trebui să-și târască trupul după el?
doar zeii sunt geloși pe oameni
pentru că sunt muritori
cum spune în <<Iliada>> Homer.
o clipă petrecută privire lângă privire
ca doi pui îngrămădiți la sânul mamei
o prețuim mai mult decât o seară pe străzile
(mult prea) luminoase din Buzău.
de aceea ai plecat așa de repede,
nu-i așa?

Calea poemelor, Drumul cu oameni

Domnul Iulian și ultima vară a sa

Iulian era fratele Ellei,

cu câțiva ani mai mic.

Suferea de cancer de ceva timp

și în fiecare vară înainte de a pleca ne spunea:

acum este ultima dată când ne vedem,

e ultima vară a mea,

iar vara următoare ne întâlneam din nou și spunea,

acum este ultima vară a mea.

Dar domnul Iulian era un luptător, n-o știa,

era doar precaut cu noi, nu voia,

să ne facă să suferim când vom afla

că a avut dreptate ultima dată,

fusese ultima vară a sa. 

Calea poemelor

În memoria căderii

Lumea în care trăim este un uriaş muzeu

în memoria căderii.

Aici a aşezat Dumnezeu marea

ca un ochi deschis spre cer, neliniştit, însetat, sărat

ca să mai arunce Dumnezeu câte o privire din singurătatea Cerului Său

şi să spună: Uite ochiul lumii în care aterizează toţi cei ce mor şi li se duce dorul.

Dincolo a presărat Dumnezeu munţii ca o gospodină care presară sare în oala de pe aragaz

şi a zis Dumnezeu: Uite spasmul pământului, ca să dea mai mult gust verdelui, să fie veşnic admirat şi niciodată atins.

Calea poemelor

*

toți caută viitorul în viitor
când el este mereu aici.
folosim timpul ca să vorbim despre spațiu
și spațiul ca să vorbim despre timp.
îndrăgostitul întreabă „unde ești?”
dar are în suflet un când,
îndrăgostita întreabă „când ești?”
dar are în minte (un) unde.
timpul și locul –
două ființe ale unui androgin
despărțite de fulgerul
înfuriatului zEU.s.
tânjesc să-și iubească fără încetare
contopirea mărilor de sare
cu sarea de mare ce-a picat
în cer din ochiul tău înlăcrimat.

Calea poemelor

tu vii

Inima mea – neputincioasă și clară
te va prinde de glezne seară de seară.
ochiul meu – nebun și-nsetat
va căuta prin lume tot ce-am uitat
iar urechea mea deschisă-n pieptul-mister
va bate turbată la ușa de fier
a inimii tale – lapte și miere
a inimii tale – otravă și fiere.
degetele mele – căzute-n ispită
vor căuta disperate coapsa proptită
în pântecul din care am început
ca un înger proptit în ultimul sărut.
părul meu răzvrătit va tânji
mângâierea ta în nopțile din vii.

tu vii.

Calea poemelor

Seara galbenă și fiara

casa codrilor sălbatici

în care lumina zilei coboară

să vadă dacă am murit

sau veșnicia trebuie să ne mai aștepte…

treptele prispei din lemn ud.

 

cap pe umăr și mână în mână

așteptăm viața să ne atace frontal

ca o fiară turbată gonind prin pădure

(urmând dârele de sânge lăsate de noi

pe crengile brazilor venind spre noi)

care ne va înfuleca pe jumătate doar cu privirea

din ce în ce mai aproape,

țintind ochiul interior al dragostei noastre,

iar noi, încremeninzii, așteptând (ne)sfârșirea,

simțind dinainte colții înfingându-se brutal în stern.

 

dar până atunci ne trăim seara galbenă pe treptele prispei

cap pe umăr și mână în mână.

Calea poemelor

Duminica zorilor

Mi-am lipit urechea de peretele lumii

și am ascultat Formele care cântă venirea la viață.

Michelangelo a schițat un zâmbet pe cer.

L-am ascultat împreună pe David

care din piatră se naște să zboare.

Noi am construit un pod arcuit peste boltă,

Iar îngerii, de-a lor bucurie nemăsurată,

au venit să se joace de-a veșnicia.

Am ascultat muzica sferelor și am găsit Vederea.

Dacă privești cu atenție frunza care se agață de copac

ți se revelează Frunza cea dintotdeauna și pentru totdeauna.

Clipa care se închide în deschideri rostogolite spre Dumnezeu

și pasărea care planează deasupra capului.

Zborul cântă.

Calea poemelor

Bătrânii copii

Două pahare goale pe masă,
o scrumieră uitată prin casă,
și-o tăcere adâncă în care
trup pe trup se-apasă
până la epuizare.
Mâini cleptomane strângând aerul în pumni,
gândul fugar după cai sălbatici, nebuni.
Uitate sunt regretele și așteptarea,
luate de vânt, lăsate în zarea
unei mări știute doar de noi,
unei întreceri în care ne aflăm goi,
picior lângă picior să alergăm pe jumătate
iar cu celălalt fiecare în altă parte.
cade tencuiala cerului pe noi
ca o ploaie de april,
și tu-mi scrii versuri pe tălpi
să-mi amintești de când eram copil
și te presimțeam ca pe-o minune
ce avea să vină peste lume.
risipite sunt toate care-au fost
și vor mai fi,
astăzi suntem doar noi doi…
bătrânii copii.