Calea poemelor

Acelei găsiri

A trecut mult și nimeni nu vine.

De când aștepți și oare pe cine?

Mi-e frigul cald și ochii de ceară,

Fruntea întâlnire de mare cu seară.

Am tot alergat și-am tot obosit,

Și-am tot strigat și-am tot întâlnit

Amintiri purtând oameni pe umerii lor,

Oameni ascultând tăcerea îngerilor.

Cineva bate la ușă din zori până târziu.

E viața lătrând furioasă că nu știu să fiu

Decât o umbră de ceață a ceței din umbră

Decât un alt țipăt de noapte lugubră.

Am tot alergat și-am tot obosit,

Și-am tot strigat și nu m-am găsit.

Lumină și cer trăiesc în mirarea

Acelei găsiri care e căutarea.

Gândirograme

Scurt eseu despre izolare

Distincția realizată de Nietzsche între oamenii cu voință de putere tare și oamenii cu voință de putere slabă a suscitat mințile a mulți gânditori ce i-au urmat. Respectul față de tradiție și strămoși, loialitatea, devotamentul, creația valorică îi desparte pe cei din prima categorie, rari și aleși, de cei din a doua categorie, majoritari și comuni. Dar ceea ce face cu adevărat diferența între aceste tipare umane este asumarea, respectiv neasumarea proiectului existențial.

Sunt eu capabil să preiau responsabilitatea pentru propria viață? Pot să îmi făuresc existența după propriile credințe și convingeri sau o să renunț la toate acestea în favoarea unei vieți tihnite, dar superficiale și care, în termeni socratici, nu merită trăită?

Calea poemelor

în mijlocul ei

serile când ești atât de trist

încât îți mai trebuie doar un milimetru de voință

să te așezi culcat în mijlocul trecerii de pietoni

și să adormi.

mașina vine spre tine.

vezi în farurile ei ceva

din propriul destin.

timpul se dilată ca o ancoră,

iar prin minte îți trec scenarii, amintiri,

aproape că nu mai poți face diferența:

un sărut tăcut într-o noapte, sub felinar,

o plimbare cu o fată frumoasă căreia

îi rupeai câte o floare ce-și întindea gâtul

spre voi,

un “nu pleca încă” în stația de autobuz,

un “n-am fost niciodată aici cu adevărat”

când oftezi câte zece vieți deodată.

te gândești la Kierkegaard, la Nietzsche,

la Kant, la Schopenhauer;

ce știau ei de fapt?

trebuie doar să mergi, să înaintezi,

să te oprești, să speri, să fii blând în agresivitatea ta,

să iubești cu forța urii.

ochii îți sunt pietre de sare,

picioarele merg din inerție,

pieptul nu are un sine al lui.

tot ce ai trăit e aici,

tot ce n-ai trăit e aici.

dar unde e ceea ce trăiești?

poveștile sunt zugrăvite pe chipuri:

bătăile din copilărie,

abuzurile, distanța, nu.meriți.mai.mult-ul

ies la iveală cu fiecare privire a călătorilor.

oamenii poartă sufletele sau sufletele poartă oamenii?

porți…

viața e ca o trezire în claxoane și lumini,

în care încerci să îți dai seama

cum ai ajuns pe acea trecere de pietoni,

chiar în mijlocul ei…

Cărţi la fereastră

„Elogiu mamei vitrege” de Mario Vargas Llosa. Sau despre erotismul ca artă.

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 176

Salutare, salutare! Mă bucur să ne revedem și re…citim! Semestrul al II-lea al acestui an universitar a fost unul cu foarte multe sarcini pentru Facultate și cu foarte multe schimbări în plan spiritual, psihologic, uman. La toate acestea s-a adăugat și celebra pandemie care a avut puterea să influențeze o lume întreagă. Cu toate acestea, cititul a rămas o constantă chiar și pe timp de criză. Căutarea de universuri compensatorii, de alteritate, de dialog interior pe care o prilejuiește lectura a acționat ca un pansament pentru sufletele tulburate în aceste vremuri gri. Pentru că am rămas în urmă cu recenziile acestor cărți, să nu mai zăbovim mult și să vedem despre ce e vorba în acest roman al lui Llosa!

Jurnal

Nu rămâne nimic în afară de… blândețe

Să fii om este insuportabil de frumos.

Mi-am lipit pieptul frânt de stânca lumii. Plâng. A fi – un zbor peste mări și munți. A fi mare, munte, cer și albastrul din ochiul cuiva. Spulberă inima mea. Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut. Spune-mi tu cine am devenit. Petru Creția scria: Viața este un șir de vulturi, toate fiind făcute din șiruri a toate și din șiruri de vulturi. Îmi scriu Cartea neliniștirii cu sânge, o strâng puternic la piept ca s-o sap într-un mormânt cald, dau filă de zi peste filă de noapte, pagina zorilor peste pagină de-amurg și ard în ele până la cenușa-mi. Mă leg de rug, un biet Prometeu care a atins norii cu tălpile și vârfurile aripilor crescute pe dinlăuntru și aștept șirurile de vulturi la ospăț. Am doar adâncul nopții și nesfârșirea zorilor și cu ele tac dimpreună. Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.

Dar acum știu. Nu rămâne nimic în afară de inocență…. și blândețe. Restul e doar zgomot. Alerg până la capătul lumii și strig peste abisul nemărginirii cum urlam către Cer pe furtună: Mai tare!. Vino, Viață! Mi-a mai rămas o coastă nezdrobită.

Cărţi la fereastră

cinci cărți fără legătură una cu cealaltă

Fiind student la Facultatea de Filosofie, am oricum de citit destul cât să-mi ocupe tot timpul. Cu toate acestea, de fiecare dată când prind un moment liber, cum ar fi vacanțele (de iarnă, intersemestrială, de Paște etc.) sau weekendurile, apelez la cărțile pe care le am pe birou sau noptieră pentru a-mi putea satisface setea de altceva. Cinci dintre aceste cărți le puteți vedea în cele ce urmează:

  1. Poveste de Crăciun – Charles Dickens

O poveste magică pe care am citit-o pentru prima dată iarna trecută. Profesorul meu de istorie din liceu, dl Dănuț-Constantin Solcan, ne-a recomandat-o alături de Accidentul lui Mihail Sebastian pentru zilele (sau nopțile, de ce nu?) în care pare că ninge la nesfârșit.

Povestea este centrată pe morocănosul și zgârcitul Ebenezer Scrooge, un bătrân lipsit de iubire față de sine și față de ceilalți, înecat într-un egoism mlăștinos și care a uitat bucuria de a dărui, de a fi pentru ceilalți, de a trăi prin ei. În noaptea de Ajun, el este vizitat de stafia fostului său partener de afaceri, Jacob Marley, apoi de încă trei spirite (fiecare reprezentând câte un Crăciun). Urmează o călătorie spirituală în care acestea îi arată lui Scrooge laturi ale existenței celor din jurul său pe care nu le cunoștea, îi oferă darul privirii pătrunzătoare, îl poartă deasupra destinelor oamenilor pe care îi neglija sau îi rănea. Cele trei spriite încearcă să-i arate lui Scrooge cum poate răscumpăra suferința pe care le-a provocat-o celor din jur. Ce va alege el să facă? Va petrece în bucurie și simplitate Crăciunul alături de cei dragi sau se va târî prin ceruri cu lanțuri legate de suflet?

Tema abordată de Dickens este una profund religioasă, mitologică și arhetipală: cea a păcătosului pe care intervenția supranaturală îl aduce pe calea cea dreaptă. Fondul moralizator vine să completeze atmosfera de epocă în care oamenii sărbătoresc Crăciunul în perioada victoriană. O carte care, asemenea multor capodopere, este considerată ca fiind dedicată copiilor, dar merită, în primul rând, citită de adulți.

PS: Recomand ediția de la editura Corint Junior datorită ilustrațiilor Dianei Tivu, care completează ambianța magică a poveștii.

Fara categorie

Or să mă zdrobească

Cine m-a strigat din neguri de nepătruns?

Sunt eu.

Să-mi spui acum cine ești și de ce.

Nici eu n-o știu și n-aș putea s-o spun.

Ori ești vreo umbră adusă de vântul pustiirii,

ori vreun țăruș în inimă din ceața amăgirii?

De e așa să pleci chiar acum,

de veci am inima sloi și sunt încremenit,

mie să-mi spui: de ce te-ai ivit?

De ce taci, mă-nnebunești,

eu glas n-am mai auzit de veacuri,

cine ești, să-mi spui îndată, ce dorești?

Poate a plecat.

Nu am plecat.

E duminică.

Vreau să mă odihnesc,

să visez în pace, să ascult

norii cum curg pe cer,

frunza care cade,

e atâta liniște aici

că poți auzi scoarța copacului

crescând.

Pleacă, te rog.

Bine, fie cum dorești.

O să aștept până pleci.

E timpul.

Nu, nu!

Te-au chemat. Ți-au pregătit o viață.

Acolo, pe pământ, niște părinți te așteaptă.

Dar… aici e atâta liniște

că poți auzi scoarța copacului crescând…

Ce o să mă fac cu purtarea pe aripă,

cu atingerea frunții,

cu mângâierea privirii?

Nu vreau să merg, or să mă zdrobească.

Calea poemelor

Po.etica

Ai plecat și nu-mi pare rău,
erai oricum prea kantiană pentru mine,
veneai acasă și aruncai cu imperative peste tot:
că trebuie să duc gunoiul,
că trebuie să facem mereu Crăciunul la ai tăi,
că trebuie să ai ultimul cuvânt doar de dragul finalității
și toate celelalte care demonstrau
că tot ce înțelegeai prin Kant
era muchia suprafețelor pe care ne era dat să ne întâlnim:
când pe-o muchie de cuțit, când pe-o muchie de gând,
două laturi ale unui cub perfect
care ne hrănea iluzia că facem totul „drept”
doar în virtutea unghiului dintre noi.
A unghiului tău de vedere, desigur.

Ai plecat și nu-mi pare rău,
eram oricum prea utilitarist pentru tine,
la bază hedonist, recunosc:
că îmi doresc să fim fericiți,
să ne ținem suferințele departe,
plăcerile aproape,
scrisesem chiar cu unghia într-o noapte
„carpe diem” pe tăblia patului.
Dar de la o vreme cădeam frânți
unul de celălalt și ne uitam prin
amestecuri de veghe și somn.

Eu mă dădeam un Socrate nefericit,
mă așezam din când în când la un meci
și mai desfăceam câte-o bere.
Tu, Xantipa, nu te deziceai:
nu conta ce ziceai, ce făceai,
în ochii ei tot un imbecil satisfăcut rămâneai.

Am fi putut fi altruiști eficace
poate așa găseam o cale de pace:
tu aduceai simțul datoriei,
eu aduceam calculul
și poate o duceam la capăt.
Dar ce tot spun?
Asta ar fi însemnat să mai ieșim din noi,
să ne mai gândim și la ceilalți,
iar eu nu găseam datoria decât în a te iubi pe tine,
iar ție îți dădea mulțime vidă la orice calcul al plăcerii
cu altă persoană în afară de mine.

Tu chiar ai plecat?

Cărţi la fereastră

Moșul e cool și citește

Am fost inspirat de articolul Petronelei Rotar (pe care îl găsiți aici) și am zis să întocmesc și eu o listă cu cărțile pe care le-ați putea oferi cadou de Crăciun. Am încercat să le împart pe categorii, cu toate că diferite cărți pot face parte din mai multe deodată. Și, cum spunea Creangă, ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii:

Cărți pentru copii (dar care merită citite, în primul rând, de adulți):

Alice în Țara Minunilor – Lewis Carroll – una dintre cele mai mari capodopere ale tuturor timpurilor, plină de subtilități psihologice și sensuri filosofice, o carte monument pentru orice vârstă;

Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery – puteți citi din nou descrierea de mai sus;

Singur pe lume – Hector Malot – sfâșietoare, umană, deschide ușile inimii;

Oscar și Tanti Roz – E.E. Schmitt – îl putem parafraza pe Nicolae Labiș: Citești și plângi. Citești;

Young-adult:

De veghe în lanul de secară – J.D. Salinger – o carte celebră despre maturizarea, desprinderea și toată această călătorie plină de freamăt a adolescentului către sine;

Cititorul din peșteră – Rui Zink – o carte pe care am citit-o spre finalul adolescenței, scurtă, concentrată, plină de esențe și profunzime, o nouă perspectivă asupra lecturii; perfectă pentru adolescenții la care mai este loc de stârnire a interesului pentru citit;

Sora Katiei – Andres Barba – o carte și un autor (în mod nedrept) mai puțin cunoscute. Andres Barba este un maestru al prozei; așa cum îl recomanda și Mario Vargas Llosa, tânărul autor spaniol scrie niște parabole ale modernității de o plasticitate uluitoare pentru vârsta sa și sondează adânc în interiorul conștiinței omului contemporan; Sora Katiei este un roman pe care l-am citit foarte devreme, care abordează teme mai dure ale vieții precum destrămarea unei familii, prostituția, viața de noapte, incapacitatea configurării unei identități personale, destrămarea unei lumi tot mai lipsită de sisteme axiologice – o recomand pentru adolescenții mai maturi;