Aleea prozelor

Pascal, Dostoievski și matematica iubirii

Pascal stătea cu mâinile una în alta, strânse la piept, și cu ochii închiși atunci când a auzit câinele lătrând. Deschizându-i, lumina crepusculară se rostogolea ca un ocean în valuri în grădina casei lui din Paris. Apele înserării se strângeau dinspre margini spre centrul privirii sale, iar realitatea prindea din nou contur. Umbre… umbre peste tot. 

A venit. S-a ridicat și s-a îndreptat spre poartă. El îl aștepta solemn, cu o mână sprijinită de stâlpul de fier și privind un tufiș de crizanteme roz cu ochii strălucind. Dostoievski se afla în cel de-al cincizeci și nouălea an din viață, dar, ca toți oamenii născuți bătrâni și care sunt chemați de viață să întinerească, părea că mai duce cu el câteva zeci de suflete pe care încearcă din răsputeri să le împace, să le îngrijească și să le liniștească. Era îmbrăcat cu o haină lungă de culoare cafenie, din care ieșeau la iveală albul strălucitor al cămășii și cravata simplă, de culoare stacojie. Părul pieptănat cu atenție și barba lungă și îngrijită, ca de monah, îi confereau acel aer de om primenit, care înțelege natura frumoasă și simplă a aspectului cultivat.

La vederea tânărului matematician cu douăzeci de ani mai tânăr, buzele i s-au ridicat într-un zâmbet discret. Cel puțin, așa i s-a părut lui Pascal.

Francezul a deschis poarta, iar când Bătrânul i-a pășit în grădină, l-a îmbrățișat și i-a urat bun venit. Invitatul măsură cu o privire de ansamblu grădina. Nici prea mare, nici prea mică, șiruri de pomi așezați în linii paralele la distanțe perfect egale, un covor de frunze uscate, peste care fremăta lumina de toamnă, o măsuță și câteva scaune din bușteni și casa ale cărei contururi tăiau aerul cu o precizie geometrică. „Casă de matematician”, s-a gândit el și a urmat-o pe gazdă spre locul unde se aflau masa și scaunele. Frunzele ruginii se frângeau sub pașii lor, iar soarele cobora discret dincolo de lume.

Calea poemelor

Zilele zboară, sufletul zboară

Zilele zboară. Ce stol de păsări!

Spintecă v(o)alurile văzutului

la tensiunea cu mările nevăzutului. 

O, ape cerești, ce îngeri vă înoată.

Ce palme-oglinzi aveți,

Mângâietorilor.

Când pe fruntea-mi le așezați

zbor de sine cu sine prin sine

cunosc în furișarea 

prin poarta sublimării

oglinzii în oglindă. 

Zilele zboară. Ce păsări în stol! 

Sufletul zboară. Ce stol în păsări!

Calea poemelor

Sisemim

Mărturisesc cu inima pe mână:

din toate durerile, tu ai fost cea mai bună.

Să plec… recunosc: n-aș pleca,

tu-mi spui: murdărește putina mea.

Să vorbesc… recunosc: aș tăcea,

merg cu moara la găleată, să scot apă din ea.

M-ai văzut că sunt cam într-o ureche,

când mă uitam ca vițelul la poarta veche.

Am venit pe pusă masă

într-o seară, la tine acasă.

Viclean, cu preșul te-am condus

până la tine, în dormitorul de sus.

Ca apa prin gâscă trecea

lângă tine, orice grijă de-a mea.

Calea poemelor

Pe limbile tăcerii

Cerul, o explozie de chipuri de ceară

topindu-se pe flacăra – pielea mea,

adăstam ca o vulpe de friguri cuprinsă

în miezul pădurii ce piept îți era.

Olăream amândoi o taină adâncă

ce de la umăr spre umăr nesfârșit se rotea,

ți-am scris cu degetul făclie pe spate

cele zece noi porunci ale lumii furate

din ciocniri nesfârșite de niciodată acum

din zdrobirea văzutului de-al nevăzutului drum.

Calea poemelor

Acelei găsiri

A trecut mult și nimeni nu vine.

De când aștepți și oare pe cine?

Mi-e frigul cald și ochii de ceară,

Fruntea întâlnire de mare cu seară.

Am tot alergat și-am tot obosit,

Și-am tot strigat și-am tot întâlnit

Amintiri purtând oameni pe umerii lor,

Oameni ascultând tăcerea îngerilor.

Cineva bate la ușă din zori până târziu.

E viața lătrând furioasă că nu știu să fiu

Decât o umbră de ceață a ceței din umbră

Decât un alt țipăt de noapte lugubră.

Am tot alergat și-am tot obosit,

Și-am tot strigat și nu m-am găsit.

Lumină și cer trăiesc în mirarea

Acelei găsiri care e căutarea.

Gândirograme

Scurt eseu despre izolare

Distincția realizată de Nietzsche între oamenii cu voință de putere tare și oamenii cu voință de putere slabă a suscitat mințile a mulți gânditori ce i-au urmat. Respectul față de tradiție și strămoși, loialitatea, devotamentul, creația valorică îi desparte pe cei din prima categorie, rari și aleși, de cei din a doua categorie, majoritari și comuni. Dar ceea ce face cu adevărat diferența între aceste tipare umane este asumarea, respectiv neasumarea proiectului existențial.

Sunt eu capabil să preiau responsabilitatea pentru propria viață? Pot să îmi făuresc existența după propriile credințe și convingeri sau o să renunț la toate acestea în favoarea unei vieți tihnite, dar superficiale și care, în termeni socratici, nu merită trăită?

Calea poemelor

în mijlocul ei

serile când ești atât de trist

încât îți mai trebuie doar un milimetru de voință

să te așezi culcat în mijlocul trecerii de pietoni

și să adormi.

mașina vine spre tine.

vezi în farurile ei ceva

din propriul destin.

timpul se dilată ca o ancoră,

iar prin minte îți trec scenarii, amintiri,

aproape că nu mai poți face diferența:

un sărut tăcut într-o noapte, sub felinar,

o plimbare cu o fată frumoasă căreia

îi rupeai câte o floare ce-și întindea gâtul

spre voi,

un “nu pleca încă” în stația de autobuz,

un “n-am fost niciodată aici cu adevărat”

când oftezi câte zece vieți deodată.

te gândești la Kierkegaard, la Nietzsche,

la Kant, la Schopenhauer;

ce știau ei de fapt?

trebuie doar să mergi, să înaintezi,

să te oprești, să speri, să fii blând în agresivitatea ta,

să iubești cu forța urii.

ochii îți sunt pietre de sare,

picioarele merg din inerție,

pieptul nu are un sine al lui.

tot ce ai trăit e aici,

tot ce n-ai trăit e aici.

dar unde e ceea ce trăiești?

poveștile sunt zugrăvite pe chipuri:

bătăile din copilărie,

abuzurile, distanța, nu.meriți.mai.mult-ul

ies la iveală cu fiecare privire a călătorilor.

oamenii poartă sufletele sau sufletele poartă oamenii?

porți…

viața e ca o trezire în claxoane și lumini,

în care încerci să îți dai seama

cum ai ajuns pe acea trecere de pietoni,

chiar în mijlocul ei…