Suntem ființe orientate spre înalt. Dorim să trăim plenar, ca într-un cerc din care nu lipsește nimic, să aducem în ființa noastră tot ce există sau va fi existat vreodată. Dar viața noastră este structurată linear, fragmentată, supusă unui continuu proces de destructurare. Am vrea să trăim toate iubirile deodată, să citim o carte dintr-o singură privire, fără să fie…
Templul rugăciunii mele e adânc ascuns în pieptu-mi,
înconjurat de nori și cețuri albe,
de cântări senine, îngerești,
de focuri circulare ce ard, dar nu mistuiesc.
Templul meu e suspendat în aer
(dar există oare așa ceva?)
se-ajunge acolo doar în zbor
cine ești, ia spune-mi,
cel pe care-l cară un înger păzitor?
Ce taine-aduci în inima ascunsă,
ce speri? O mântuire poate?
Cu aripile tale retezate și patimile din priviri,
de ce vii în spațiu-mi sacru
cu bolnave năluciri?
Nu vezi ce povară ești îngerului tău?
În ale sale mâini cu tine de-o veșnicie zboară,
și tu nici măcar nu vezi…
că n-ai curaj să-ți ridici privirea
spre Cer și să crezi…
geamurile înghețate îmi vorbesc despre tine,
când trec porumbeii prin ele
și li se răcește zborul…
camera e întunecată ca un iglu
în care orice eu ucide un altul,
sunt autodistructiv
astăzi nu-ți pot face rău,
o bombă cu ceas,
tic-tac, tic-tac, tic…
va exploda un val de ninsoare cândva…
despart perdelele de ceață
cum dau la o parte draperiile dimineața
și las lumina să-mi aline trupul de lut
cu insistența gospodinelor din România
care spală podelele ca să uite de bătaia de zi cu zi,
gândul lor ce le aruncă pe dor ca pe un covor plutitor
în țările unde li se pierd copiii,
îngropați în morminte de hârtii.
(o hârtie greșită mototolită
și aruncată în coșul de gunoi).