Gândirograme

Mereu alții. Mereu aceiași.

Suntem ființe orientate spre înalt. Dorim să trăim plenar, ca într-un cerc din care nu lipsește nimic, să aducem în ființa noastră tot ce există sau va fi existat vreodată. Dar viața noastră este structurată linear, fragmentată, supusă unui continuu proces de destructurare. Am vrea să trăim toate iubirile deodată, să citim o carte dintr-o singură privire, fără să fie…

Îngerul lecturii

Trebuie să existe, așa cum există îngeri ai oamenilor, ai popoarelor, ai mărilor și pământurilor, ai locurilor și ai epocilor, și un înger al lecturii. (Acest text este scris sub influența benefică și dinamizatoare a lecturii cărții „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, despre care voi scrie curând pe blog.)

Cum s-ar explica altfel liniștea bibliotecilor, starea de pace a chipului așezat deasupra coperților deschise, intervalul luminos dintre cuvânt și sens, tremurul sufletului când simte fărâme de adevăr? Cum să justificăm toate acestea dacă n-ar exista o instanța supra-rațională, supra-senzitivă, pe care o intuim însă? Un om obișnuit are, ce-i drept, cel puțin un înger păzitor. Un cititor are cel puțin doi.

Îngerul lecturii este necesar din mai multe motive:

Lumina este sensul

Coala albă pe care urmează să scriu are dinainte întipărite pe suprafața ei cuvintele ce curg din mâinile mele. Îmi aplec urechea și îi ascult tăcerea așa cum Michelangelo asculta în blocul din piatră forma lui David înainte de a-l sculpta. Ascult muzica necuvintelor, care devin cuvinte și apoi iar necuvinte. Dintre toate artele, scrisul mi se pare cea care adună și ocrotește cele mai multe mistere. Ea se opune cu rezistență aflării tainelor. Se prea poate să nu aflăm niciodată ceva sigur, iar dacă am afla, probabil că nu ne-ar ajuta cu nimic.

Oamenii nu sunt făcuți să suporte adevărul. De aceea se ascund, se autoiluzionează, se mint și își clădesc muzee ficționale, piramide narative, labirinturi semantice în care să-și închidă ființa. Sunt prizonierii propriilor sisteme de gândire, de imaginație, de fantezie. Ne plac ocolirile temătoare în jurul adevărului, ne place să ne adâncim în mistere până uităm adevărul. Dar adevărul este atât de aproape, ascuns într-o sobă din camera în care ne odihnim subconștientul. Călătorim o viață întreagă pentru a ne da seama că tot ce-am căutat vreodată, toate idealurile pe care am râvnit să le atingem erau chiar lângă noi înainte de a pleca în drumeție. Drumul este însă vital. În circularitățile lui nedefinite, el ne împresoară cu oglinzi în care vedem tot felul de euri și învățăm să le alegem. Dar nicio oglindă nu este mai puternică decât momentul sincerității autentice, în care închizi ochii, inspiri adânc și îți lipești fruntea de pământ. Atunci simți că ai ajuns la tine cu adevărat și ai vrea să nu te mai pierzi niciodată. Iar când te ridici, cazi din nou în plasa iluziilor cotidiene.

3 motive (și nu numai) pentru care oamenii răi nu aduc fericirea

Pentru că te consumă și pentru că te inspiră negativ. Și pentru că nu are sens. Acestea ar fi principalele trei motive. Oricine are puțin curaj să se gândească și să înțeleagă cât de mare-mare este spațiul și cât de mare-mare este timpul ce domnește asupra lui știe că viața fiecărui om este doar o părticică, un fir de nisip într-o plajă imensă. Și totuși, viața noastră este atât de importantă tocmai pentru că este a noastră! Plaja n-ar exista fără contribuția fiecărui grăunte de nisip, iar viața ta, dragul meu cititor, contează atât de mult! Așa că de ce să păstrezi oamenii dăunători în ea?

Iată câteva motive pentru care nimeni nu merită să rămână în mintea, inima și serile tale dacă nu ți le face mai frumoase:

Mă întreb

Mă întrebMă întreb cine îți poate auzi vocea când taci atât de frumos.

Mă întreb cine oare renunță la toate legile și principiile logicii ca să te accepte.

Mă întreb dacă nu ai vrea să fugim mâine amândoi, doar cu hainele… sau fără.

Mă întreb dacă ști unde am mers ca să-ți scriu.

Mă întreb dacă ai aflat că eu ți-am dus prima dată dorul.

Mă întreb cum de reușesc să te văd atunci când zboară vulturii în cerc.

Mă întreb dacă te-a atins și pe tine vântul care mi-a răvășit părul.

Mă întreb dacă ști că te simt cel mai mult atunci când sunt fericit.

Mă întreb cât o să-mi mai vorbești despre râuri, mări și oceane… mie, un înotător atât de priceput.

Mă întreb dacă i-ai spus tatălui tău că suntem aceeași zodie și că ai o afinitate pentru apă și tot ce este umed.

Mă întreb dacă ți-a spus cineva că am adormit după tine într-o seară și că ți-am aranjat o șuviță.

Mă întreb dacă ști că mă simt cel mai mare mincinos când sunt în apropiere de o femeie în care găsesc iluzoriu o fărâmă din tine.

Mă întreb cum se mai gustă buzele tale, cum se mai ating sânii tăi, cum ți se mai sărută gâtul.

Este normal să te simți anormal uneori

Oricât de mult te-ai strădui, unele lucruri nu pot fi reparate. Prin existența lor urlă la tine că viața nu înseamnă doar momente fericite, doar oameni buni, doar frumos și pace. Sunt momente în care nimic nu te poate scăpa: nicio gură de aer care să te învioreze, nicio privire spre cer care să te facă să crezi că ești…

A-i purta dorul…

I.I. era diferită de tot ce cunoscusem până atunci. De multe ori mă gândeam la ea și mă întrebam dacă nu cumva era făurită altfel decât ceilalți oameni; mă ducea gândul atât de departe uneori încât mă lovea o curiozitate ușor blasfemică: fusese ea oare creată de aceeași Mână care ne modelase pe toți? I.I. plângea într-o zi, fapt care…

Chipul înjumătățit al lui Hristos

M-am trezit într-o dimineață cu o durere de cap cum rar am avut până acum. Visam în momentul în care ochii mei s-au deschis. Da! Ochii! Mi-am privit ochii în oglinda dreptunghiulară din baia dreptunghiulară a casei dreptunghiulare din localitatea Sânpetru. Mi-am dat seama în acel moment că ochii mei nu seamănă; nu mă refer la partea fizică, ci la…

A trăi cu urâtul din tine

Sunt momente în viața oricărui om în care te simți murdar și hidos, în care ai impresia că oricât de mult ai încerca să te cureți, pur și simplu nu poți îndepărta tot străinul din tine, nu poți albi tot întunericul care s-a lăsat în cele mai adânci lăcașuri ale sufletului tău, nu poți smulge toate buruienile sălbatice care se…