Tag: lectură

Moșul e cool și citește

Am fost inspirat de articolul Petronelei Rotar (pe care îl găsiți aici) și am zis să întocmesc și eu o listă cu cărțile pe care le-ați putea oferi cadou de Crăciun. Am încercat să le împart pe categorii, cu toate că diferite cărți pot face parte din mai multe deodată. Și, cum spunea Creangă, ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii:

Cărți pentru copii (dar care merită citite, în primul rând, de adulți):

Alice în Țara Minunilor – Lewis Carroll – una dintre cele mai mari capodopere ale tuturor timpurilor, plină de subtilități psihologice și sensuri filosofice, o carte monument pentru orice vârstă;

Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery – puteți citi din nou descrierea de mai sus;

Singur pe lume – Hector Malot – sfâșietoare, umană, deschide ușile inimii;

Oscar și Tanti Roz – E.E. Schmitt – îl putem parafraza pe Nicolae Labiș: Citești și plângi. Citești;

Young-adult:

De veghe în lanul de secară – J.D. Salinger – o carte celebră despre maturizarea, desprinderea și toată această călătorie plină de freamăt a adolescentului către sine;

Cititorul din peșteră – Rui Zink – o carte pe care am citit-o spre finalul adolescenței, scurtă, concentrată, plină de esențe și profunzime, o nouă perspectivă asupra lecturii; perfectă pentru adolescenții la care mai este loc de stârnire a interesului pentru citit;

Sora Katiei – Andres Barba – o carte și un autor (în mod nedrept) mai puțin cunoscute. Andres Barba este un maestru al prozei; așa cum îl recomanda și Mario Vargas Llosa, tânărul autor spaniol scrie niște parabole ale modernității de o plasticitate uluitoare pentru vârsta sa și sondează adânc în interiorul conștiinței omului contemporan; Sora Katiei este un roman pe care l-am citit foarte devreme, care abordează teme mai dure ale vieții precum destrămarea unei familii, prostituția, viața de noapte, incapacitatea configurării unei identități personale, destrămarea unei lumi tot mai lipsită de sisteme axiologice – o recomand pentru adolescenții mai maturi;

Ce am citit în ultima vreme

Mi-am dorit să citesc vara aceasta. După un an de lecturi în sfera filosofiei și citit literatură în momentele (puține) libere (aici un Dostoievski, aici un Papini), nevoia mea de a-mi potoli setea de cunoaștere a cerut și altceva în afară de cărțile iubirii de înțelepciune. Desigur, oriunde aș merge, orice aș citi, la filosofie mă întorc ca un fiu risipitor. Și ce bine că se întâmplă astfel!

Să nu o mai lungim! Iată ce am citit până acum vara aceasta:

  1. Muzeul inocenței – Orhan Pamuk

O carte cum puține au fost scrise. Pe Orhan Pamuk l-am cunoscut în pregătirile pentru olimpiada de limba și literatura română din liceu. Am fost îndrăgostit de Romancierul naiv și sentimental, o carte de teorie literară ieșită din acea stereotipie plictisitoare a lucrărilor de acest tip. Profesorul meu de română era un mare fan, vorbea des despre Pamuk și, în special, despre romanul Mă numesc Roșu, pe care îl am pe listă. Considerat cel mai cunoscut autor turc contemporan, Pamuk este un romancier foarte respectat și citit în lumea întreagă; i s-a acordat premiul Nobel în anul 2006, fapt care nu e, așa cum se știe, puțin lucru (fiind și printre cei mai tineri laureați ai acestuia la secția literatură). Aceasta este fără îndoială o carte grea (în acel sens profund filosofic și metafizic pe care îl oferă Kundera în următorul roman pe care îl voi prezenta). Este o carte care m-a ostenit, care m-a copleșit prin autenticitatea și încărcătura existențială pe care le poartă și care transpar din fiecare pagină. Este plăcut să descoperi viziunea autorului despre arhitectura complexă a romanului și să observi concordanța acesteia cu modul în care scrie chiar el un roman (este inspirațional și motivațional să constați că autorul nu se dezice de indicațiile sale, că, asemenea unui filosof autentic, ceea ce scrie sau spune și ceea ce este se suprapun și generează reciproc). Totodată, este una dintre cele mai frumoase cărți citite de mine până acum. Despre Muzeul inocenței se poate scrie o carte de critică, așa că voi încerca să surprind doar în câteva elemente esențiale experiența mea de lector al acestui roman:

a. Fundamentele cărții sunt reale. În Istanbul există un Muzeu al inocenței ce poate fi vizitat (apropo, dacă aveți cartea la dumneavoastră, intrați gratuit; dacă nu, pregătiți 30 de lire – să mai spună cineva că o carte nu poate deschide uși!). Despre ce este muzeul, ce obiecte prezintă și ce povești evocă, vă las pe dumneavoastră să descoperiți!

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu.

b. Afirmația anterioară este cheia de boltă a acestor două spații înfrățite: romanul și muzeul. Dintr-o anumită perspectivă, cele două se și substituie: orice roman bun este în același timp un muzeu și orice muzeu care merită vizitat este un fel de roman. Diferența o face că (dacă îmi este permisă o parafrazare):

Romanele adevărate sunt clipe în care Spațiul se transformă în Timp.

c. Canarul Lămâie. Este, cu adevărat, chipul acestei povești.

Citiți Muzeul inocenței. Doar citiți-l.

„Un om sfârșit” de Giovanni Papini. Sau despre cărțile-pumni.

Titlu original: „Un uomo finito”

Editura: Polirom (Colecția Top 10+)

Anul apariției: 2008

Număr de pagini: 274

 

 

„Un om sfârșit” este, cu siguranță, una dintre cărţile care te pun la pământ. Mi-a fost dar şi am făcut-o dar. Am citit-o preponderent în metrou, în lungile (dar nu atât de lungile la nivel perceptibil) drumuri cu metroul până la Grozăvești, la facultatea de Filosofie unde, în majoritatea timpului din luna trecută, am dat examene (fiind în perioada sesiunii). Am lăsat-o să aștepte aproape doi ani în bibliotecă, am mutat-o cu mine de la Buzău la București, la un moment dat am citit câteva pagini de început în timp ce așteptam să intru într-un cabinet medical. Dar nu bănuiam în acele momente că această carte va fi o carte-pumn: strâns ca să lovească în masă în timpul unei confruntări, ca să elimine tensiunea acumulată într-un perete, ca să tacă peste timp și să-i dea cititorului un șoc în capul pieptului, tăindu-i răsuflarea.

Cartea lui Papini este a unui suflet care a căutat toată viața Totul și a găsit Nimicul. Scrierile sunt ale unui spirit exuberant, ale unui eu exacerbat. De la spiritul militant al tinereții și seducția unității Întregului, făcând un ocol explicit și abia simțit (dar tocmai de aceea greu de uitat) prin tema universală a iubirii, până la dezamăgirea și acceptarea amară învățată prin treceri, „Un om sfârșit” este testamentul unui om mult prea înfierbântat, mistuit de propriile flăcări, sfârșit încă dinainte de a începe să trăiască.

Interviu – Revista ”POV21”

Un dialog inedit cu Andreea Cordoș

Bună, Petruț. În primul rând, ce ai vrea să știe despre tine cei care încă nu te cunosc?

Dragă Andreea, încep prin a-ți mulțumi pentru această invitație de a (ne) comunica și vă felicit, pe cei din echipa POV21, pentru lucrurile frumoase pe care le întreprindeți! Astfel de puncte nodale de concentrare a opiniilor, perspectivelor, dorințelor și așteptărilor tinerilor români sunt pentru mine o modalitate excelentă pentru dezvoltarea potențialului (la nivel individual sau colectiv). Țineți-o tot așa!
O să încerc să construiesc un portret cât mai scurt, dar cuprinzător:
Numele meu este Petruț Dinu, am 19 ani, m-am născut în comuna Siriu, Județul Buzău (locul sufletului meu), am trăit în Buzău de la vârsta de 7 ani, sunt hasdeian, de formație umanist, în prezent student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. Sunt într-o continuă căutare a sinelui. Sunt un împătimit al lecturii, un cinefil înrăit și apreciez, în general, creațiile umane în plan estetic și spiritual. Sunt un colecționar de amintiri, am mai multe idealuri și sunt într-o căutare neîncetată a armoniei cu prezentul. Iubesc oamenii. Iubesc ce sunt și ce pot să devină. Iubesc să trăiesc. Nu cred în timp și nici în delimitări spațiale. Aaa… și să nu uit, foarte important, ador toate fructele existente pe pământ. Ele sunt la fel de bune, dar… să fim serioși! Pepenele roșu vara sau mandarinele iarna…

„Laur” de Evgheni Vodolazkin. Sau despre smerenie.

 „Laur” de Evgheni Vodolazkin face parte din acele cărți care îți pot schimba viața. Carte-oglindă, manual de introspecție și scară spre esență, „Laur” ridică literatura la nivelul metamorfozei ființei. Lectura acestui roman este ca un vis: detașarea de sine pentru cunoașterea de sine. Este distanța care apropie, rătăcirea care regăsește.

Tema cărții: asceza. Provenit din termenul grecesc „askesis”, el se află într-o subtilă corelație cu termenul de „eros”. Sunt condițiile princip(i)ale presupuse ca necesare pentru acest travaliu al sinelui spre interior, pentru această scufundare în lăuntric, unde se ascund adevăratele comori.

Iubirea este cea care mișcă lucrurile din locul lor, principiu al mișcării universale. În iubire, agentul și destinatarul trăirii se află într-o mișcare de atracție reciprocă spre un punct mai înalt, transcendent, așa cum ilustrează câteva versuri stănesciene: „Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două,/ și auzul o-ntâlni,/tocmai lângă ciocârlii” („Leoaică tânără, iubirea…”). Asceza este urcarea prin coborâre, mântuirea prin smerenie: „Când genunchii ating pământul, inima atinge Cerul”.

„Laur” este o astfel de contopire a lui eros și askesis. Un personaj al autenticității, el confirmă ideea că nu este posibilă o călătorie spre sine (acolo unde zace Adevărul) fără o modificare substanțială în chiar ființa subiectului: „Arseni” din începutul romanului devine „Laur” din finalul acestuia. Deloc întâmplător, romanul începe cu „Cartea cunoașterii” și se sfârșește cu „Cartea liniștii”. Liniștea dată de aflarea acelui „arche”, acelui principiu prim, acelui Unu care pune în mișcare Totul. Găsirea are loc în interiorul Ființei personajului, dar nici aceasta nu este exprimată în mod explicit. „Laur” nu ne promite în nicio clipă destinația, găsirea, aflarea, ci doar căutarea, strădania, efortul depus pentru a ne transforma ființa în așa fel încât să ajungem la Ființă. Este, dacă vreți, un fel de ieșire din noi pentru a ne putea privi cu sinceritate și a spune: „Întoarce-te, Fiule Risipitor!”. Căci fiecare dintre noi este pentru sine străin, iar a găsi înseamnă de fapt a căuta.

Îngerul lecturii

Trebuie să existe, așa cum există îngeri ai oamenilor, ai popoarelor, ai mărilor și pământurilor, ai locurilor și ai epocilor, și un înger al lecturii. (Acest text este scris sub influența benefică și dinamizatoare a lecturii cărții „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, despre care voi scrie curând pe blog.)

Cum s-ar explica altfel liniștea bibliotecilor, starea de pace a chipului așezat deasupra coperților deschise, intervalul luminos dintre cuvânt și sens, tremurul sufletului când simte fărâme de adevăr? Cum să justificăm toate acestea dacă n-ar exista o instanța supra-rațională, supra-senzitivă, pe care o intuim însă? Un om obișnuit are, ce-i drept, cel puțin un înger păzitor. Un cititor are cel puțin doi.

Îngerul lecturii este necesar din mai multe motive: