Cărţi la fereastră

„Elogiu mamei vitrege” de Mario Vargas Llosa. Sau despre erotismul ca artă.

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 176

Salutare, salutare! Mă bucur să ne revedem și re…citim! Semestrul al II-lea al acestui an universitar a fost unul cu foarte multe sarcini pentru Facultate și cu foarte multe schimbări în plan spiritual, psihologic, uman. La toate acestea s-a adăugat și celebra pandemie care a avut puterea să influențeze o lume întreagă. Cu toate acestea, cititul a rămas o constantă chiar și pe timp de criză. Căutarea de universuri compensatorii, de alteritate, de dialog interior pe care o prilejuiește lectura a acționat ca un pansament pentru sufletele tulburate în aceste vremuri gri. Pentru că am rămas în urmă cu recenziile acestor cărți, să nu mai zăbovim mult și să vedem despre ce e vorba în acest roman al lui Llosa!

Cărţi la fereastră

cinci cărți fără legătură una cu cealaltă

Fiind student la Facultatea de Filosofie, am oricum de citit destul cât să-mi ocupe tot timpul. Cu toate acestea, de fiecare dată când prind un moment liber, cum ar fi vacanțele (de iarnă, intersemestrială, de Paște etc.) sau weekendurile, apelez la cărțile pe care le am pe birou sau noptieră pentru a-mi putea satisface setea de altceva. Cinci dintre aceste cărți le puteți vedea în cele ce urmează:

  1. Poveste de Crăciun – Charles Dickens

O poveste magică pe care am citit-o pentru prima dată iarna trecută. Profesorul meu de istorie din liceu, dl Dănuț-Constantin Solcan, ne-a recomandat-o alături de Accidentul lui Mihail Sebastian pentru zilele (sau nopțile, de ce nu?) în care pare că ninge la nesfârșit.

Povestea este centrată pe morocănosul și zgârcitul Ebenezer Scrooge, un bătrân lipsit de iubire față de sine și față de ceilalți, înecat într-un egoism mlăștinos și care a uitat bucuria de a dărui, de a fi pentru ceilalți, de a trăi prin ei. În noaptea de Ajun, el este vizitat de stafia fostului său partener de afaceri, Jacob Marley, apoi de încă trei spirite (fiecare reprezentând câte un Crăciun). Urmează o călătorie spirituală în care acestea îi arată lui Scrooge laturi ale existenței celor din jurul său pe care nu le cunoștea, îi oferă darul privirii pătrunzătoare, îl poartă deasupra destinelor oamenilor pe care îi neglija sau îi rănea. Cele trei spriite încearcă să-i arate lui Scrooge cum poate răscumpăra suferința pe care le-a provocat-o celor din jur. Ce va alege el să facă? Va petrece în bucurie și simplitate Crăciunul alături de cei dragi sau se va târî prin ceruri cu lanțuri legate de suflet?

Tema abordată de Dickens este una profund religioasă, mitologică și arhetipală: cea a păcătosului pe care intervenția supranaturală îl aduce pe calea cea dreaptă. Fondul moralizator vine să completeze atmosfera de epocă în care oamenii sărbătoresc Crăciunul în perioada victoriană. O carte care, asemenea multor capodopere, este considerată ca fiind dedicată copiilor, dar merită, în primul rând, citită de adulți.

PS: Recomand ediția de la editura Corint Junior datorită ilustrațiilor Dianei Tivu, care completează ambianța magică a poveștii.

Cărţi la fereastră

Moșul e cool și citește

Am fost inspirat de articolul Petronelei Rotar (pe care îl găsiți aici) și am zis să întocmesc și eu o listă cu cărțile pe care le-ați putea oferi cadou de Crăciun. Am încercat să le împart pe categorii, cu toate că diferite cărți pot face parte din mai multe deodată. Și, cum spunea Creangă, ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii:

Cărți pentru copii (dar care merită citite, în primul rând, de adulți):

Alice în Țara Minunilor – Lewis Carroll – una dintre cele mai mari capodopere ale tuturor timpurilor, plină de subtilități psihologice și sensuri filosofice, o carte monument pentru orice vârstă;

Micul prinț – Antoine de Saint-Exupery – puteți citi din nou descrierea de mai sus;

Singur pe lume – Hector Malot – sfâșietoare, umană, deschide ușile inimii;

Oscar și Tanti Roz – E.E. Schmitt – îl putem parafraza pe Nicolae Labiș: Citești și plângi. Citești;

Young-adult:

De veghe în lanul de secară – J.D. Salinger – o carte celebră despre maturizarea, desprinderea și toată această călătorie plină de freamăt a adolescentului către sine;

Cititorul din peșteră – Rui Zink – o carte pe care am citit-o spre finalul adolescenței, scurtă, concentrată, plină de esențe și profunzime, o nouă perspectivă asupra lecturii; perfectă pentru adolescenții la care mai este loc de stârnire a interesului pentru citit;

Sora Katiei – Andres Barba – o carte și un autor (în mod nedrept) mai puțin cunoscute. Andres Barba este un maestru al prozei; așa cum îl recomanda și Mario Vargas Llosa, tânărul autor spaniol scrie niște parabole ale modernității de o plasticitate uluitoare pentru vârsta sa și sondează adânc în interiorul conștiinței omului contemporan; Sora Katiei este un roman pe care l-am citit foarte devreme, care abordează teme mai dure ale vieții precum destrămarea unei familii, prostituția, viața de noapte, incapacitatea configurării unei identități personale, destrămarea unei lumi tot mai lipsită de sisteme axiologice – o recomand pentru adolescenții mai maturi;

Cărţi la fereastră, Drumul cu oameni

„Scrisorile singurătății” de Oana C. Șerban. Sau despre paradoxuri.

Editura: Cartea Românească EDUCAȚIONAL

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 160

Am cunoscut-o prima dată din ce au spus și au scris alții despre ea. Am avut același mentor în liceu, care ne-a îndrumat într-ale logicii și filosofiei. De multe ori constatăm că dumnealui (prof. dr. Gheorghe Tarara) este unul dintre factorii esențiali care au contat în alegerea parcursului acestuia. I-a fost discipolă. I-am fost discipol. Acum îmi este ea mie profesoară, mentor și (îndrăznesc s-o spun, cu toate că nu i-am mărturisit niciodată) prietenă întru spirit.

De la dumneaei i-am înțeles eu și colegii mei pe Descartes, Spinoza și Leibniz (și câți filosofi reprezentativi pentru perioada modernă vor mai urma!). Este tipul acela de profesor care vine de acasă în timpul liber pentru seminarii suplimentare pentru că este conștientă că e greu să „prinzi” niște scrieri atât de complexe și importante pentru evoluția gândirii umanității în doar câteva ore pe săptămână. Suntem serioși, mai și râdem, uneori suntem serioși când ar trebui să râdem și viceversa, dar cumva o scoatem noi la capăt. Este tipul de profesor care inspiră și cultivă, care cheamă la sine și oferă din sine.

A vrut să se lase de scris. Apoi s-a gândit dacă ar exista motive să nu o facă. Astfel s-au născut 30 de epistole în care diverse voci încearcă să o convingă să pledeze pentru una sau cealaltă dintre variante. Ideea este una ingenioasă și, așa cum mi-a spus cineva de curând – „Nu m-aș fi gândit să încep astfel o carte”.

Cărţi la fereastră

„Despre frumusețea uitată a vieții” de Andrei Pleșu. Sau despre „anesteziile sufletești”.

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 280

Pe Andrei Pleșu l-am întâlnit prima dată în Buzău, când a susținut o conferință la Sala Consiliului Județean. Primisem un bilet și am răspuns invitației cu optimism. Nu mi-a fost trădat. Am remarcat și apreciat calitățile unui bun orator, limbajul bogat, complex, cu inflexiuni joase și înalte deopotrivă, ideile profunde aduse permanent în actualitate. „Astăzi s-a pierdut esența căutării. Ea a fost înlocuită cu cea a găsirii” – a spus filosoful atunci și mi-a rămas în minte până astăzi.

L-am auzit pe domnul profesor Dănuț Solcan la oră spunându-ne că „Despre îngeri” (despre care sper că voi scrie pe blog cât mai curând) i-a salvat într-un fel sau altul viața. Afirmația lui a fost învăluită ca de obicei într-un aer de mister heraclitean: ceea ce se arăta se ascundea deopotrivă.

Cărţi la fereastră

”Până la capătul pământului” de David Grossman. Sau despre durerea sublimată.

Viața plină de profunzime și de peripeții a Orei, protagonista romanului, ne amintește de marile evocări ale eternului feminin. Ora se află, așa cum remarca Paul Auster, în continuarea unor figuri precum Emma Bovary sau Anna Karenina. Este un personaj complex, răvășitor, o lume în sine, plină de paradoxuri, de frământări sufletești, de răsfrângeri ale conștiinței și de emoție pură.

„Până la capătul pământului” este cea mai dureroasă și profundă carte pe care am citit-o până acum! M-a zdrobit. Cu bocanci militari și cu tancuri.

În contextul conflictelor arabo-israeliene și a unei lumi în care destinele personajelor sunt prinse în vârtejul istoriei, cartea lui Grossman vine cu analiza unei familii care încearcă să-și păstreze identitatea, echilibrul, ființa. Ora, Avram, Ilan, Adam și Ofer, „o familie a ochilor” reprezintă întâlnirea unor lumi, a unor destine, vieți care cântăresc individual atât de mult cât întreaga omenire.

Cărţi la fereastră

Ce am citit în ultima vreme (II)

Vara trece, cărțile rămân. Iată ce am mai citit în ultima perioadă:

1. Hronicul și cântecul vârstelor – Lucian Blaga

Blaga este genial, un om cu „setea zărilor în el”. Această carte autobiografică reprezintă o altă perspectivă asupra personalității complexe a acestui poet și filosof român, nominalizat la vremea sa la Premiul Nobel (1956). Ceva care să elimine acea repulsie organică determinată de formula „autorilor canonici” din programa de Bacalaureat.

Pentru Blaga, scrisul este o „evadare fără de pași”, o eliberare mentală, spirituală, intelectuală, un salt ontologic spre o lume a realităților ideale în care orice filosof își găsește dulcea patrie. Citind despre copilăria acestui strălucit gânditor, despre tăcerile care și-au pus pecetea peste primii patru ani din viața sa, despre teroarea cuvintelor unei persoane care va ajunge, paradoxal, să trăiască întru cuvânt (sau poate că nu este atât de paradoxal, poate că lucrurile cu adevărat mărețe din viața noastră ne provoacă întotdeauna frică la început), ajungi să-ți lipești sufletul de destinul unui om altfel decât ceilalți. Un om care simte și scrie atunci când cineva în el „începe să cânte”. Relația cu părinții săi (mama cu caracter puternic și inflexiuni mistice, care îi povestea ca într-un ritual basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, tatăl preot al cărui mister Blaga nu reușește niciodată să-l pătrundă), cu frații, prietenii, iar mai târziu cu iubita și viitoarea sa soție, Cornelia Brediceanu, îl prezintă pe tânărul Blaga ca pe o fire sensibilă, cu apetență spre sacru, cu un cont(r)act bine articulat cu Ființa, cu fața deschisă spre mister și spatele întors platitudinii, un tânăr dintre cei „mistuiți lăuntric, căci au văzut Idei” cum spunea Camil Petrescu.

Cărţi la fereastră

Ce am citit în ultima vreme

Mi-am dorit să citesc vara aceasta. După un an de lecturi în sfera filosofiei și citit literatură în momentele (puține) libere (aici un Dostoievski, aici un Papini), nevoia mea de a-mi potoli setea de cunoaștere a cerut și altceva în afară de cărțile iubirii de înțelepciune. Desigur, oriunde aș merge, orice aș citi, la filosofie mă întorc ca un fiu risipitor. Și ce bine că se întâmplă astfel!

Să nu o mai lungim! Iată ce am citit până acum vara aceasta:

  1. Muzeul inocenței – Orhan Pamuk

O carte cum puține au fost scrise. Pe Orhan Pamuk l-am cunoscut în pregătirile pentru olimpiada de limba și literatura română din liceu. Am fost îndrăgostit de Romancierul naiv și sentimental, o carte de teorie literară ieșită din acea stereotipie plictisitoare a lucrărilor de acest tip. Profesorul meu de română era un mare fan, vorbea des despre Pamuk și, în special, despre romanul Mă numesc Roșu, pe care îl am pe listă. Considerat cel mai cunoscut autor turc contemporan, Pamuk este un romancier foarte respectat și citit în lumea întreagă; i s-a acordat premiul Nobel în anul 2006, fapt care nu e, așa cum se știe, puțin lucru (fiind și printre cei mai tineri laureați ai acestuia la secția literatură). Aceasta este fără îndoială o carte grea (în acel sens profund filosofic și metafizic pe care îl oferă Kundera în următorul roman pe care îl voi prezenta). Este o carte care m-a ostenit, care m-a copleșit prin autenticitatea și încărcătura existențială pe care le poartă și care transpar din fiecare pagină. Este plăcut să descoperi viziunea autorului despre arhitectura complexă a romanului și să observi concordanța acesteia cu modul în care scrie chiar el un roman (este inspirațional și motivațional să constați că autorul nu se dezice de indicațiile sale, că, asemenea unui filosof autentic, ceea ce scrie sau spune și ceea ce este se suprapun și generează reciproc). Totodată, este una dintre cele mai frumoase cărți citite de mine până acum. Despre Muzeul inocenței se poate scrie o carte de critică, așa că voi încerca să surprind doar în câteva elemente esențiale experiența mea de lector al acestui roman:

a. Fundamentele cărții sunt reale. În Istanbul există un Muzeu al inocenței ce poate fi vizitat (apropo, dacă aveți cartea la dumneavoastră, intrați gratuit; dacă nu, pregătiți 30 de lire – să mai spună cineva că o carte nu poate deschide uși!). Despre ce este muzeul, ce obiecte prezintă și ce povești evocă, vă las pe dumneavoastră să descoperiți!

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu.

b. Afirmația anterioară este cheia de boltă a acestor două spații înfrățite: romanul și muzeul. Dintr-o anumită perspectivă, cele două se și substituie: orice roman bun este în același timp un muzeu și orice muzeu care merită vizitat este un fel de roman. Diferența o face că (dacă îmi este permisă o parafrazare):

Romanele adevărate sunt clipe în care Spațiul se transformă în Timp.

c. Canarul Lămâie. Este, cu adevărat, chipul acestei povești.

Citiți Muzeul inocenței. Doar citiți-l.

Cărţi la fereastră

„Un om sfârșit” de Giovanni Papini. Sau despre cărțile-pumni.

Titlu original: „Un uomo finito”

Editura: Polirom (Colecția Top 10+)

Anul apariției: 2008

Număr de pagini: 274

 

 

„Un om sfârșit” este, cu siguranță, una dintre cărţile care te pun la pământ. Mi-a fost dar şi am făcut-o dar. Am citit-o preponderent în metrou, în lungile (dar nu atât de lungile la nivel perceptibil) drumuri cu metroul până la Grozăvești, la facultatea de Filosofie unde, în majoritatea timpului din luna trecută, am dat examene (fiind în perioada sesiunii). Am lăsat-o să aștepte aproape doi ani în bibliotecă, am mutat-o cu mine de la Buzău la București, la un moment dat am citit câteva pagini de început în timp ce așteptam să intru într-un cabinet medical. Dar nu bănuiam în acele momente că această carte va fi o carte-pumn: strâns ca să lovească în masă în timpul unei confruntări, ca să elimine tensiunea acumulată într-un perete, ca să tacă peste timp și să-i dea cititorului un șoc în capul pieptului, tăindu-i răsuflarea.

Cartea lui Papini este a unui suflet care a căutat toată viața Totul și a găsit Nimicul. Scrierile sunt ale unui spirit exuberant, ale unui eu exacerbat. De la spiritul militant al tinereții și seducția unității Întregului, făcând un ocol explicit și abia simțit (dar tocmai de aceea greu de uitat) prin tema universală a iubirii, până la dezamăgirea și acceptarea amară învățată prin treceri, „Un om sfârșit” este testamentul unui om mult prea înfierbântat, mistuit de propriile flăcări, sfârșit încă dinainte de a începe să trăiască.

Cărţi la fereastră

„Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski. Sau despre tribunalul conștiinței.

Titlu original: „Преступление и наказание”

Editura: Polirom (Colecția Top 10+)

Anul apariției: 2011/ 2016

Număr de pagini: 625

 

 

„Crimă și pedeapsă” este un roman tulburător. Destinul lui Raskolnikov, protagonistul acestei cărți-monument în istoria literaturii universale, este una dintre acele experiențe literare care depășesc cadrul unui simplu text. Este o poveste care îți intră seducător, inteligent, cu o viclenie curată în sânge și circulă spre inima și mintea ta până la sfârșitul vieții.

Plecând de la cadrul unui roman polițist (o crimă asupra a două surori comisă chiar de personajul principal, ceea ce oferă o bogată analiză a psihologiei criminalului), cartea se deschide în alte paliere mult mai profunde. Sensul ei adânc este ca un sâmbure într-un fruct: trebuie gustat exteriorul, trebuie așteptat ca el să apară și din el se naște o „supracarte” ce se rescrie în sufletul fiecărui cititor într-un alt mod – este o calitate esențială a artei romanului.

Despre un astfel de roman se poate scrie foarte mult – de aceea, voi alege să scriu foarte puțin. Pentru că adevărurile care se lasă revelate printre rânduri sunt supra-discursive. Voi accentua doar un anumit aspect pe care l-am  simțit ca pe un „fir roșu” care leagă suflul literar dostoievskian (în acest roman, cel puțin).

Nu de puține ori, se precizează că personajele (și în special protagonistul) sunt mânate de o forță pe care o simt, dar n-o pot înțelege, să facă anumite acțiuni, să vorbească într-un anumit fel, să aleagă o stradă și nu o alta, să producă o crimă sau să cadă în genunchi într-un moment plin de smerenie. I-am putea spune destin – Dostoievski nu îi spune în niciun fel. Doar îl arată. Este o forță care scapă de încătușarea denumirii. De aici se naște și expresia ei artistică atât de puternică: ea este pretutindeni simțită și nicăieri menționată.