Iulian era fratele Ellei,
cu câțiva ani mai mic.
Suferea de cancer de ceva timp
și în fiecare vară înainte de a pleca ne spunea:
acum este ultima dată când ne vedem,
e ultima vară a mea,
iar vara următoare ne întâlneam din nou și spunea,
acum este ultima vară a mea.
Dar domnul Iulian era un luptător, n-o știa,
era doar precaut cu noi, nu voia,
să ne facă să suferim când vom afla
că a avut dreptate ultima dată,
fusese ultima vară a sa.
Templul rugăciunii mele e adânc ascuns în pieptu-mi,
înconjurat de nori și cețuri albe,
de cântări senine, îngerești,
de focuri circulare ce ard, dar nu mistuiesc.
Templul meu e suspendat în aer
(dar există oare așa ceva?)
se-ajunge acolo doar în zbor
cine ești, ia spune-mi,
cel pe care-l cară un înger păzitor?
Ce taine-aduci în inima ascunsă,
ce speri? O mântuire poate?
Cu aripile tale retezate și patimile din priviri,
de ce vii în spațiu-mi sacru
cu bolnave năluciri?
Nu vezi ce povară ești îngerului tău?
În ale sale mâini cu tine de-o veșnicie zboară,
și tu nici măcar nu vezi…
că n-ai curaj să-ți ridici privirea
spre Cer și să crezi…
geamurile înghețate îmi vorbesc despre tine,
când trec porumbeii prin ele
și li se răcește zborul…
camera e întunecată ca un iglu
în care orice eu ucide un altul,
sunt autodistructiv
astăzi nu-ți pot face rău,
o bombă cu ceas,
tic-tac, tic-tac, tic…
va exploda un val de ninsoare cândva…
despart perdelele de ceață
cum dau la o parte draperiile dimineața
și las lumina să-mi aline trupul de lut
cu insistența gospodinelor din România
care spală podelele ca să uite de bătaia de zi cu zi,
gândul lor ce le aruncă pe dor ca pe un covor plutitor
în țările unde li se pierd copiii,
îngropați în morminte de hârtii.
(o hârtie greșită mototolită
și aruncată în coșul de gunoi).