se luminează o fereastră în mine.
întind mâna străină de ea
asemenea braţului alb pe care l-a pierdut
statuia lui Venus din Milo.
un fulg mi se topeşte
în palmă
şi nu mai ştiu sigur
cine în cine se stinge.
Erau ierni reci când eram mici. Deşi tineri, mulţi dintre noi eram deja foarte bătrâni. Eram vreo cinci verişori care ne strângeam la bunica în seara zilei de 23 decembrie. Ne pregătea ,,camera noastră”. Când stăteam cu obrazul lipit de perna mereu moale şi albă, auzeam pe de o parte lemnele care trosneau în sobă, iar pe de altă parte…
tăcerea noastră nu-şi mai cunoaşte părinţii,
vorbeşte cu un prieten imaginar pe un colţ de stâncă.
el o îndeamnă să se arunce în gol
,,aşa zbor păsările fără aripi” i-a spus
şi a împins-o de la spate.