Cărţi la fereastră, Drumul cu oameni

„Scrisorile singurătății” de Oana C. Șerban. Sau despre paradoxuri.

Editura: Cartea Românească EDUCAȚIONAL

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 160

Am cunoscut-o prima dată din ce au spus și au scris alții despre ea. Am avut același mentor în liceu, care ne-a îndrumat într-ale logicii și filosofiei. De multe ori constatăm că dumnealui (prof. dr. Gheorghe Tarara) este unul dintre factorii esențiali care au contat în alegerea parcursului acestuia. I-a fost discipolă. I-am fost discipol. Acum îmi este ea mie profesoară, mentor și (îndrăznesc s-o spun, cu toate că nu i-am mărturisit niciodată) prietenă întru spirit.

De la dumneaei i-am înțeles eu și colegii mei pe Descartes, Spinoza și Leibniz (și câți filosofi reprezentativi pentru perioada modernă vor mai urma!). Este tipul acela de profesor care vine de acasă în timpul liber pentru seminarii suplimentare pentru că este conștientă că e greu să „prinzi” niște scrieri atât de complexe și importante pentru evoluția gândirii umanității în doar câteva ore pe săptămână. Suntem serioși, mai și râdem, uneori suntem serioși când ar trebui să râdem și viceversa, dar cumva o scoatem noi la capăt. Este tipul de profesor care inspiră și cultivă, care cheamă la sine și oferă din sine.

A vrut să se lase de scris. Apoi s-a gândit dacă ar exista motive să nu o facă. Astfel s-au născut 30 de epistole în care diverse voci încearcă să o convingă să pledeze pentru una sau cealaltă dintre variante. Ideea este una ingenioasă și, așa cum mi-a spus cineva de curând – „Nu m-aș fi gândit să încep astfel o carte”.

Calea poemelor

vânătoarea de tristeți abisale

eu mă îndrăgostesc de întristarea ta
când sufletul ți-e alb, neatins,
ai un strigăt de fiară în șoaptă
când îți legi mâinile de rugul aprins.

când desenezi abstract, gălăgios,
frenetic ca Wagner printre stele,
te privesc rătăcind printre gânduri,
te caut și eu printre astrele mele.

ca o mare cu valuri călărind către cer
cântă neascuns inocența întristării tale…
ca-ntr-o pădure bătrână de sute de ani
am pornit vânătoarea de tristeți abisale.

Calea poemelor

Azi îi zâmbesc unui bătrân în metrou

Nu vreau să-mbătrânesc fără rost,
să trag de sacoșe cu pastile-n metrou,
să privesc aplecat calătorii-ntristați,
să nu înțeleg copiii cu ochii mirați.

Nu vreau să mă îmbrac mai gros decât e nevoie,
de parcă fiecare an ar mai scădea câte-un grad,
să simt că e frig în buzunare și oase,
să-mi ascund cât mai în spate ghetele roase.

Vreau să fiu tânăr și frământat de clipe,
să-mi fie dor de tot ce n-am trăit
și mă îndepărtez discret de tot ce e nou;
azi îi zâmbesc unui bătrân în metrou.

Calea poemelor

Frunzele rostogolindu-se

Cui îi sunt bloc de piatră

de mă sfărâmă cu mână precisă și grea,

cui îi sunt așteptare cruntă

de veste neputincioasă și rea,

cui îi sunt lemn sub lovitură de topor,

cui îi sunt omul necunoscut din vizor,

pe cine voi traumatiza și eu fără s-o știu,

ce va mai rămâne din mine când n-o să mai fiu?

Cenușa îndrăgostirii unui drag turnător,

Te-am trădat… Cui am rămas eu sfătuitor

în povești cu scântei din cremene de piatră,

în durerile lui cui mă așteaptă?

Am oasele frânte metafizic și greu,

frunzele rostogolindu-se pe drumuri mereu…

în fiecare dimineață mă culc obosit

în fiecare noapte mă trezesc netrezit.

aud vocea gravă venind dintr-un hău:

„te bat doar pentru binele tău”.

Frunzele, frunzele cad ne-ncetat

pe caldarâmul rece, plouat.

Totul în aer e greu și uscat,

azi se vinde moarte la metru pătrat.

Când voi începe a plânge pământul

când voi începe a iubi răsfrântul?

Frunzele, frunzele rostogolindu-se mereu,

trezind taine nearătate în sufletul meu.

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Treceri aminte

Nașterea lui Venus – Sandro Botticelli (detaliu)

Noi n-am mai vorbit de foarte mult timp. Mi-ai spus cândva că dacă mă vezi pe stradă o să treci pe partea cealaltă a drumului. Nu erai tristă când ai zis-o, nici prea hotărâtă. Știai doar că o să mă doară indiferența ta, că pentru mine orice clipă trăită alături de cineva durează cât o veșnicie, iar prin cuvintele tale îmi târai una dintre acele nemuriri la ghilotină.

Noaptea trecută te-am visat. Erai întinsă lângă mine și aveai ceva din neputința figurilor renascentiste. Inocența, mâinile tale incredibil de albe, buzele pline, părul moale, parfumul – miresmele tainelor pământului atrase magnetic de pielea ta. Pielea ta… mirosea a levănțică, a flori de liliac, a noapte adâncă și-n stelată ca într-o pictură de Van Gogh. Tăcerea ca doi bocanci aruncați lângă ușă. Multitudinea de geluri de duș și aburii fierbinți care te fac nevăzut. Ce treceri aminte!

Erai și nu erai. Eram și aș fi vrut să fiu. Să te ating și să-ți urlu: Ești! cum striga Arghezi după Dumnezeu. A fost un vis demult uitat, rupt din roze și din vânturi. Sunt convins că nu ești nimic din ce te trăiesc. Unde locuiești acum? Cu cine taci? Pe cine nu poți să uiți?

Cărţi la fereastră

„Despre frumusețea uitată a vieții” de Andrei Pleșu. Sau despre „anesteziile sufletești”.

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 280

Pe Andrei Pleșu l-am întâlnit prima dată în Buzău, când a susținut o conferință la Sala Consiliului Județean. Primisem un bilet și am răspuns invitației cu optimism. Nu mi-a fost trădat. Am remarcat și apreciat calitățile unui bun orator, limbajul bogat, complex, cu inflexiuni joase și înalte deopotrivă, ideile profunde aduse permanent în actualitate. „Astăzi s-a pierdut esența căutării. Ea a fost înlocuită cu cea a găsirii” – a spus filosoful atunci și mi-a rămas în minte până astăzi.

L-am auzit pe domnul profesor Dănuț Solcan la oră spunându-ne că „Despre îngeri” (despre care sper că voi scrie pe blog cât mai curând) i-a salvat într-un fel sau altul viața. Afirmația lui a fost învăluită ca de obicei într-un aer de mister heraclitean: ceea ce se arăta se ascundea deopotrivă.

Cărţi la fereastră

”Până la capătul pământului” de David Grossman. Sau despre durerea sublimată.

Viața plină de profunzime și de peripeții a Orei, protagonista romanului, ne amintește de marile evocări ale eternului feminin. Ora se află, așa cum remarca Paul Auster, în continuarea unor figuri precum Emma Bovary sau Anna Karenina. Este un personaj complex, răvășitor, o lume în sine, plină de paradoxuri, de frământări sufletești, de răsfrângeri ale conștiinței și de emoție pură.

„Până la capătul pământului” este cea mai dureroasă și profundă carte pe care am citit-o până acum! M-a zdrobit. Cu bocanci militari și cu tancuri.

În contextul conflictelor arabo-israeliene și a unei lumi în care destinele personajelor sunt prinse în vârtejul istoriei, cartea lui Grossman vine cu analiza unei familii care încearcă să-și păstreze identitatea, echilibrul, ființa. Ora, Avram, Ilan, Adam și Ofer, „o familie a ochilor” reprezintă întâlnirea unor lumi, a unor destine, vieți care cântăresc individual atât de mult cât întreaga omenire.

Cărţi la fereastră

Ce am citit în ultima vreme (II)

Vara trece, cărțile rămân. Iată ce am mai citit în ultima perioadă:

1. Hronicul și cântecul vârstelor – Lucian Blaga

Blaga este genial, un om cu „setea zărilor în el”. Această carte autobiografică reprezintă o altă perspectivă asupra personalității complexe a acestui poet și filosof român, nominalizat la vremea sa la Premiul Nobel (1956). Ceva care să elimine acea repulsie organică determinată de formula „autorilor canonici” din programa de Bacalaureat.

Pentru Blaga, scrisul este o „evadare fără de pași”, o eliberare mentală, spirituală, intelectuală, un salt ontologic spre o lume a realităților ideale în care orice filosof își găsește dulcea patrie. Citind despre copilăria acestui strălucit gânditor, despre tăcerile care și-au pus pecetea peste primii patru ani din viața sa, despre teroarea cuvintelor unei persoane care va ajunge, paradoxal, să trăiască întru cuvânt (sau poate că nu este atât de paradoxal, poate că lucrurile cu adevărat mărețe din viața noastră ne provoacă întotdeauna frică la început), ajungi să-ți lipești sufletul de destinul unui om altfel decât ceilalți. Un om care simte și scrie atunci când cineva în el „începe să cânte”. Relația cu părinții săi (mama cu caracter puternic și inflexiuni mistice, care îi povestea ca într-un ritual basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, tatăl preot al cărui mister Blaga nu reușește niciodată să-l pătrundă), cu frații, prietenii, iar mai târziu cu iubita și viitoarea sa soție, Cornelia Brediceanu, îl prezintă pe tânărul Blaga ca pe o fire sensibilă, cu apetență spre sacru, cu un cont(r)act bine articulat cu Ființa, cu fața deschisă spre mister și spatele întors platitudinii, un tânăr dintre cei „mistuiți lăuntric, căci au văzut Idei” cum spunea Camil Petrescu.

Calea poemelor

Nu vin niciodată când te aștepți

Moartea nu vine niciodată când o aștepți,
ci când mai ai zece pagini din cartea de pe noptieră,
când încă nu ai învățat tango
și când doar ai gustat din străfulgerarea amară a inimii.

Nici iubirea nu vine niciodată când o aștepți,
ci când stai răbdător la coadă la aprozar să-ți cumperi cireșe (pentru că lumea noastră a devenit una a fructelor fără de pomi, a așteptărilor fără de efort),
când mergi pe stradă și tânăra șoferiță blondă îți face semn să treci
cu aerul că te roagă să-ți vezi mai departe de viață după o lungă perioadă în care a înțeles că nu sunteți făcuți unul pentru celălalt,
că v-ați iluzionat amar și rece.

Nici inspirația nu vine când te aștepți,
ci când îți lași mintea să se scurgă pe rama ferestrei încadrată de fiori de lumină,
obosit de-atâta viață și simțind că-ntinerești cu fiecare an ce vine,
când îngerii aruncă de la unii la alții sferele cerești ca să le poți auzi cântecul,
atunci vine inspirația…

când tu nici nu vii, nici nu rămâi, ci ești același etern ce se privește în oglindă.

Moartea, iubirea, inspirația…
nu vin niciodată când te aștepți,
ci doar atunci când nu mai aștepți
pentru că primordial ele nu vin,
ci au fost dintotdeauna aici,
suflându-ți în ceafă.