Jurnal

Nu rămâne nimic în afară de… blândețe

Să fii om este insuportabil de frumos.

Mi-am lipit pieptul frânt de stânca lumii. Plâng. A fi – un zbor peste mări și munți. A fi mare, munte, cer și albastrul din ochiul cuiva. Spulberă inima mea. Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut. Spune-mi tu cine am devenit. Petru Creția scria: Viața este un șir de vulturi, toate fiind făcute din șiruri a toate și din șiruri de vulturi. Îmi scriu Cartea neliniștirii cu sânge, o strâng puternic la piept ca s-o sap într-un mormânt cald, dau filă de zi peste filă de noapte, pagina zorilor peste pagină de-amurg și ard în ele până la cenușa-mi. Mă leg de rug, un biet Prometeu care a atins norii cu tălpile și vârfurile aripilor crescute pe dinlăuntru și aștept șirurile de vulturi la ospăț. Am doar adâncul nopții și nesfârșirea zorilor și cu ele tac dimpreună. Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.

Dar acum știu. Nu rămâne nimic în afară de inocență…. și blândețe. Restul e doar zgomot. Alerg până la capătul lumii și strig peste abisul nemărginirii cum urlam către Cer pe furtună: Mai tare!. Vino, Viață! Mi-a mai rămas o coastă nezdrobită.