Răspunsul este categoric „Da!”. În marea confruntare natură versus cultură (nature vs nurture), s-a ajuns la concluzia că atât factorii genetici, cât și cei de mediu contribuie la dezvoltarea unui individ. Dintre acestea balanța înclină, totuși, mai mult în favoarea factorilor de mediu. Cu alte cuvinte, copilul tău seamănă izbitor cu tine pentru că a moștenit multă informație biologică de la tine, cum ar fi predispoziții genetice, anumite afecțiuni, sensibilități, un grad mai ridicat sau mai scăzut de toleranță la durere sau frustrare ș.a. Dar seamănă cu tine mai ales pentru că l-ai „hrănit” constant cu comportamentul tău. Această hrănire se realizează prin atașament. Acesta poate fi sigur sau nesigur (anxios, evitant sau dezorganizat). Dovezile științifice arată clar că o mamă care suferă de anxietate crește considerabil riscul ca fiul sau fiica ei să sufere, de asemenea, de anxietate. Statisticile arată asemănător și în cazul depresiei și al tulburărilor de personalitate, unde, de asemenea, factorii genetici se combină cu cei de mediu. Atașamentul este asemenea unui „cordon” psihologic prin care stările sufletești se transmit de la părinte la copil. De aceea, poți transmite sentimente de securitate, protecție, grijă, afecțiune și iubire necondiționată sau, dimpotrivă, nesiguranță, pericol, neglijare, abandon. Atașamentul reprezintă baza bio-psihologică a dezvoltării ulterioare. Studiile au arătat și în privința acestuia că se poate modifica în timp în cadrul unor relații securizante. Acesta este motivul principal pentru care o relație de durată poate să fie o binecuvântare (reușind să îți repari relația cu părinții printr-o relație echilibrată și armonioasă cu partenerul de viață) sau un blestem (în care amândoi recreați tiparele de atașament nesigure din familia de origine, rănindu-vă până la distrugere). Și, totodată, de aceea mergem la psihoterapie. Pentru că putem să ne exprimăm liber într-o relație securizată afectiv, cu o persoană care își concentrează atenția deplin asupra noastră și asupra lumii noastre interioare, motiv pentru care terapia este considerată, de unii specialiști, o formă deosebită de reparenting. Ideea principală este că, așa cum mi-a spus cineva drag cândva: „Nu este niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită”.

Leave a reply