Petruț Dinu, 21 de ani
Este student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. A publicat până acum două romane și un volum de poezii. Interesat de filosofia culturii și de istoria ideilor filosofice, estetică, hermeneutică, filosofia religiei și filosofie românească. În prezent, este psihoterapeut în formare și scrie pe blogul petrutdinu.ro
Câteva cuvinte despre tine, despre evoluţia de la stadiul de elev până la cea actuală, cu suişuri, coborâșuri şi satisfacţia reuşitei?
O să încep prin a vă adresa mulțumiri pentru ocazia acestui dialog. Îmi face o reală plăcere să vă răspund la întrebări și cred că este un nou prilej de a mă privi ca într-o oglindă. Paradoxal, ne este cel mai greu să vorbim despre noi. Cu atât mai mult dacă sunt doar câteva cuvinte. Poate că acest lucru se întâmplă, în mare măsură, pentru că ne naștem străini de noi înșine și ne devenim nouă întrebări, cum credea Preafericitul Augustin. Sau poate că, pur și simplu, înțelegem că sinele este un întreg pe care discursul, fiind limitat, nu-l poate pune în adevărata lumină care i se cuvine. Vorbind despre noi, simțim că ne facem o nedreptate.
O „nelegiuire” pe care o voi comite și eu: Mă numesc Petruț Dinu și am vârsta de 21 de ani. Expresia „suișuri și coborâșuri” m-a nimerit la fix: viața mea a fost ondulație pură, creștere și descreștere, înălțare și coborâre, autocunoaștere și înstrăinare de sine, grijă și pierdere de sine. Îmi place să cred că elevul care am fost nu poate fi încadrat ușor în tipare. Cu toate că îmi vine unul în minte acum – „eternul adolescent” mi-a spus, la un moment dat, domnul profesor de istorie Dănuț Solcan, unul dintre oamenii minunați ai Hasdeului de la care am învățat atât de multe! Îmi place să cred că apelativul dumnealui aduce ecouri din atmosfera filmului Cercul Poeților Dispăruți. De curând, am vizionat online, tot la recomandarea domnului profesor, spectacolul Deșteptarea primăverii, în regia lui Vlad Cristache. Citesc și Faust în perioada aceasta – îmi face bine să mi se reamintească faptul că viața e altundeva decât în cărți, fiind conștient, totodată, că pentru a-ți da seama de asta e nevoie să treci prin ele. Și ele să treacă prin tine. Unele să rămână.
Viața mea de elev a fost, în liceu, cam așa: am descoperit cărți spectaculoase (din care citeam foarte încet și interiorizam foarte mult), oameni cu har, mă plimbam prin parcul cu castani al Colegiului, râdeam mult, orice experiență tăia până la os, mă puteam îndrăgosti într-o clipă de un zâmbet discret, nu mă înțelegeam absolut deloc și găseam foarte multă înțelegere în aceasta, mă frământam, scriam, eram însetat de absolut și visam că mi se pregătește ceva măreț. Dintre toate cele de mai sus, doar plimbările sub castani nu mai au loc la fel de des… în rest, cred că domnul profesor avea dreptate cu „eternul adolescent”. Vă spun un secret: și dumnealui a rămas la fel. Asta îl face un om atât de special.
Cum ai descrie motivaţia, în câteva cuvinte, în cazul tău?
Motivația este, pentru mine, plăcere, speranță, proiecție și sentimentul unui adevăr potențial. Visez mult. Notez toate ideile care îmi bat la ușa minții și le scriu prin diferite jurnale și, nu de puține ori, am fost dezamăgit să văd că alți filosofi au spus-o înainte. Dar, cred eu, filosofia chiar asta este: o reluare de la capăt a moștenirii filosofice de până la tine, în strădania de a-i da un chip propriu.
Mă motivează rezultatele bune, acele momente când mai tai câte un obiectiv de pe o listă și dopamina își face efectul. Mă motivează jumătatea de oră pe care am fixat-o ca prag minim pentru fiecare seară și în care pot citi orice vreau eu în afara materiei pentru facultate. Mă motivează gândul că pot face bine, că pot trece fără să trec de tot, că pot lăsa o unduire de lumină într-o inimă bătând. Mă motivează simplitatea clipelor de bucurie și momentele când închid ochii și îmi dau lacrimile pentru că simt: O, am înțeles. Aici era nevoie să fiu. De aceea s-au întâmplat toate acestea. Mă motivează credința în Dumnezeu, sentimentul iubirii și ocrotirii Sale. Mă motivează odihna. Și lacrimile. Să dansez fără oprire prin casă pe prima melodie care îmi trece prin minte. Și sfinții. Oamenii ca dumneavoastră, care întreabă. Și oamenii ca noi, cei care vă vor răspunde.
În ascensiunea ta, a fost suficientă educaţia primită pe băncile şcolii (indiferent că vorbim de şcoală primară sau facultate) sau diferenţa a făcut-o dorinţa personală constantă de a te perfecţiona pentru a reuşi?
Cred că este vorba întotdeauna de un rezultat foarte complex. Pentru mine, scopul educației este o mai bună așezare a propriei ființe. I-am putea spune și autocunoaștere, îngrijire de sine, iubire de sine. Este clar că pot citi mii de cărți sau să petrec nesfârșite ore într-un laborator, încercând să-mi demonstrez teoria, dar asta s-ar putea să nu mă ajute foarte tare pentru fixarea unui astfel de obiectiv. Iată, cum m-a furat limba din nou. Am spus să fixezi obiectivul. În realitate, nu cred că educația este compatibilă cu fixitatea. Mă bazez mai mult pe caracterul ei spontan, dinamic, autotelic. Educație de dragul educației, ca să-l parafrazez pe Aristotel. Desigur, școala poate și, în cazurile fericite, are șansa de a fi rampa de propulsie pentru această ascensiune. Dar, cred eu, adevărata paideia începe atunci când rămâi singur cu tine într-o cameră.
Care este persoana care te-a influenţat în ascensiunea ta şi cum a făcut-o?
Sunt mai multe persoane care merită să fie amintite și mă ia cu tremur de fiecare dată când e nevoie să dau nume. Nu-mi aduc aminte de vreun interviu în care să nu îmi pară rău că am uitat pe cineva. De la părinți, profesori, prieteni, colegi… toți au avut amprenta lor. Cu toate că, poate, un rol mai important l-a jucat domnul meu diriginte din liceu, Gheorghe Tarara. Dumnealui mi-a descoperit filosofia, care a izbucnit din creștetul meu asemenea Atenei din capul lui Zeus. După ce aveam una dintre discuțiile noastre profunde, mergeam spre casă un altul… Eram fascinat de noblețea unui sine care are curajul să se întoarcă acasă. Filosofia ca sine la sine – iată o posibilă definiție pentru etapa aceasta din viața mea. Îmi amintesc doar cum așteptam la o trecere de pietoni și răsuceam în minte mitul eternei reîntoarceri. Mi s-a părut că ating un mister de călcâi. Norocul meu este că am atenție distributivă. Altfel, dacă nu este tratată cu măsura pe care o recomandă, filosofia poate duce și ea la căderi mai mari decât cea a lui Thales în puț.
Care a fost momentul în care ai realizat că eşti pe drumul tău, pe drumul cel bun?
O să vă răspund prin evocarea unui moment-cheie din studenția mea. Mă aflam, împreună cu mai mulți colegi, la o oră de consultație cu domnul prof.univ.dr. Viorel Vizureanu, actualul decan al Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București. Atunci când studiezi filosofia modernă, apare nevoia inevitabilă a unor distincții terminologice între concepte precum subiect, sine, suflet, spirit, minte, mental ș.a. În acest context, răspunzând la o întrebare pe care i-am adresat-o, domnul profesor a făcut o afirmație care avea să-și găsească imediat locul în orizontul ființei mele: „Sufletul e acolo unde mergi cu sufletul”. Moment în care mâna, care până atunci luase notițe în mod fidel, a încremenit și o forță invizibilă mi-a ridicat ochii spre tavan. Mi-au dat lacrimile. Eram acolo unde trebuia să fiu pentru că sufletul meu mă aștepta. Este o altă expresie, foarte elegantă, a cercului hermeneutic pascalian: „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja”. Deși eu am sentimentul că spune mai mult de atât. Dacă aș reuși în activitatea mea ca filosof să ating măcar o fărâmă din profunzimea a ce simt că revelează prin ascundere acest citat… ce vis ar fi! Chiar astăzi am aflat că Gadamer afirmase că la mentorul său, Heidegger (că tot am vorbit de ceea ce se arată prin acoperire), drumul se construiește pe măsură ce mergi pe el. Cum îmi dau seama dacă sunt pe drumul meu, pe drumul cel bun? Văd din ce în ce mai limpede semnul egal dintre ele.
Cât de mult contează să ai un plan, realizat din timp pentru a ajunge acolo unde îţi doreşti?
Sunt un om al planificării vieții mărunte. Am liste peste liste cu ce cheltuieli urmează să fac luna viitoare, cu ce cărți doresc să citesc, cu idei de filme pe care aș dori să le vizionez. În această perioadă, ziua mea începe cu o dată pe un pătrățel de hârtie, sub care trec cele patru-cinci sarcini pe care mi le-am propus. În ce privește perspectivele de ansamblu, o vorbă pe care mi-a adus-o la urechi un preot drag mie nu îmi mai dă voie de atunci să mă lansez în efuziuni planificatoare, așa cum aveam obiceiul cândva. Ea sună cam așa: Noi facem planuri, iar Dumnezeu râde de noi. Sigur, îmi imaginez un râs blând, înțelegător, unul care transmite: O să-și dea seama la un moment dat. Viața mea a cunoscut răsuciri atât de neașteptate încât orice idee de stăpânire a viitorului cu mintea din prezent mi se pare pur și simplu iluzorie. Adesea, prefer o rugăciune importantă pentru mine: Facă-Se, Doamne, Voia Ta, căci eu nu știu ce este mai bine pentru mine. Este evocată și în Rugăciunea Domnească: …precum în Cer, așa și pe pământ. Mă ajută să scap de tendința naturală de a anticipa. De altfel, cum am fi putut supraviețui dacă nu ne-am fi perfecționat capacitatea de organizare? Într-o anumită măsură, a planifica este necesar. E nevoie să știi ce pași trebuie să faci și, de cele mai multe ori, cum să-i faci, mai ales la început de drum. Apoi există un nivel în care ajungi la o înțelegere a mediei dintre ceea ce ai planificat și ceea ce îți era menit să ți se întâmple. Și apoi planificarea îți apare atât de naturală, încât îți vine greu să crezi că ai intervenit cu ceva vreodată. Aceea este, pentru mine, una dintre expresiile fericirii.
Care ar fi sfaturile pe care le-ai da noii generaţii?
Să fie pasionați. Să iubească mult. Să nu se dea bătuți. Să aibă curaj. Să sărute atunci când o simt, fără să se gândească la repercusiuni. Să învețe arta de a trăi în prezent (e ceva ce se învață, cu greu, toată viața, dar care merită atât de mult!). Să fie artiști, indiferent ce fac. Să creeze. Să nu asculte criticile decât în măsura în care pot să învețe ceva din ele. Să își accepte trăirile și să le onoreze. Să nu-și așeze sufletul pe rug decât ca formă de catharsis. Să nu renunțe la ei înșiși pentru nimeni. E o iluzie teribilă aceea că ai putea iubi pe cineva în lipsa propriei tale ființe sau din perspectiva unui eu fabricat. Să plângă atunci când simt nevoia să plângă, să îmbrățișeze atunci când simt nevoia să îmbrățișeze. Să spună ce au de spus atunci când au de spus. Dar să învețe cum să o spună: orice opinie pe care o exprimi trebuie să fie însoțită de argumente și de spațiul mental deschis pentru combaterea lor. Să lase, cum spunea K.R. Popper, ideile să moară în locul lor. Să se culce la 3 dimineața dacă știu că discuția pe care o poartă la telefon le poate schimba chiar și puțin viața. Să se caute unii pe alții și să creeze împreună. Să se organizeze în cenacluri, ateliere, grupuri de studiu. Este întotdeauna mai ușor când mai e cineva lângă tine, atunci când ești adolescent. Să aibă curajul de a se îndrăgosti de persoană, de clipă, de a deveni. Iubirea este marea școală.
Ce aşteptări profesionale ai de la tine în următoarea perioadă?
Îmi doresc să finalizez cu bine studiile de licență și să redactez o lucrare decentă, de care să fiu mulțumit și de care să-mi amintesc zâmbind. Pentru mine, decentă înseamnă să mă mute din locul meu, să mă scoată din zona de confort și să îmi fie provocare și șansă de a fi mai aproape de mine. Totodată, mă pregătesc să devin psihoterapeut integrativ. Depun eforturi în acest sens: e nevoie, în primul rând, să fii împăcat cu tine, să te îmblânzești, să te comporți cu tine așa cum te comporți cu un prieten căruia îi vrei numai binele, dar față de care nu presupui că știi ceea ce este bine. Dincolo de acest nivel, Facă-Se, Doamne, Voia Ta, căci eu…
Cariera influenţează viaţa de familie?
Da. Segmentele vieții se influențează reciproc. Nu avem posibilitatea de a separa complet între eul de la birou și eul de acasă, cu toate că e important să discernem între grijile celui dintâi și nevoile celui din urmă. Asta nu înseamnă că nu e indicat să comunicăm unii cu alții, să ne exprimăm frustrările acumulate la job față de partener(ă), să ne plângem. Acesta este, până la urmă, unul dintre motivele pentru care ne place să fim într-o relație: putem să fim vulnerabili față de celălalt. Nu e nevoie să pozăm în ce am vrea noi să creadă ceilalți despre noi, ci putem fi, pur și simplu, naturali. Dar este vorba, din nou, despre limite. Pot să mă plâng de o sarcină pe care mi-a dat-o superiorul astăzi, dar să nu uit să întreb, la rândul meu: Atât despre mine. Ziua ta cum a fost?
Care este visul tău?
Visul meu este să nu mă opresc din a visa.
Cum te-ai descrie în trei cuvinte?
Păi, să vedem…
Puteți accesa interviul aici.