Gândirograme

Scurt eseu despre izolare

Distincția realizată de Nietzsche între oamenii cu voință de putere tare și oamenii cu voință de putere slabă a suscitat mințile a mulți gânditori ce i-au urmat. Respectul față de tradiție și strămoși, loialitatea, devotamentul, creația valorică îi desparte pe cei din prima categorie, rari și aleși, de cei din a doua categorie, majoritari și comuni. Dar ceea ce face cu adevărat diferența între aceste tipare umane este asumarea, respectiv neasumarea proiectului existențial.

Sunt eu capabil să preiau responsabilitatea pentru propria viață? Pot să îmi făuresc existența după propriile credințe și convingeri sau o să renunț la toate acestea în favoarea unei vieți tihnite, dar superficiale și care, în termeni socratici, nu merită trăită?

Răspunsurile la aceste întrebări despart apele în ceea ce Nietzsche numea aristocrați și sclavi; raritatea primilor poate fi înțeleasă prin paradigma foucauldiană a universalității chemării și rarității elecțiunii: sunt mulți cei chemați, dar puțini cei care răspund. Din momentul în care îți asumi propria traiectorie a devenirii, când pornești toate demersurile creării vieții după propria (ne)măsură, viziune și valoare, când clădești din sine pentru sine, intri în vizorul celor mulți, încremeniți în zona de confort. Ei bântuie prin întuneric și sunt deranjați de entuziasmul tău ca de o licărire de lumină pe care încearcă să o stingă cât mai repede cu putință. Acest lucru se întâmplă pentru că lumina presupune efortul înțelegerii, al conștientizării, iar pentru cei mai mulți oameni voința traiului comod depășeșește voința de adevăr.

În cele ce urmează, voi prezenta pe scurt trei dintre modalitățile prin care această „cârtiță socială”, adaptată întunericului, respinge într-un mod sistematic, organic lumina omului diurn, a celui care vrea de la viața sa mai mult.

În primul rând – extirparea. Întâlnită preponderent în societățile primitive, dominate de o gândire barbară, dar acoperită de justificări divine și de principiul lui „e cel mai bun lucru de făcut pentru că așa cere Zeul”. Decizia îl conduce pe cel hotărât să deschidă drumuri direct la ghilotină. Vieți precum cele ale lui Socrate și Iisus Hristos stau drept dovadă. Sentința este exprimată în unanimitate de mulțimea însetată de pâine și circ, având caracter ireversibil (chiar dacă ar exista excepții, mecanismul de ansamblu nu permite manifestarea lor – cel ce se opune poate lua oricând locul incriminatului).

În al doilea rând – presiunile către autoextirpare. Sub cupola dezvoltării cadrelor legislative, a ramificării drepturilor omului și a fixării principiului non-vătămării drept cheie a moralității („să nu faci niciodată celuilalt ce nu ai vrea să ți se facă ție”), cel care indispune prin simpla lui prezență nu mai este adus forțat în fața plutonului, ci împins de la spate să facă singur acest lucru. Este o invitație tacită la sinucidere. Neacceptarea, oprobriul public, hiperbolizarea trăsăturilor umane ieșite din matca socială în termeni de vicii conduc la excluderea din rândurile cetății, la destituirea individului din calitatea sa de ființă socială. Rămâne varianta ascetismului extrem, a retragerii în pustiu, caz în care subiectivizarea individului intră însă direct și exclusiv sub semnul relației cu Divinitatea: ascetul nu caută să se cunoască pe sine, ci să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar ce se întâmplă cu cel ales să schimbe din interiorul societății, să producă o reconfigurare a acesteia, în care Celălalt este un factor decisiv și principial? Ce se întâmplă cu artiștii, cu profesorii, cu medicii? Singura cale rămasă pentru ei este asumarea tragismului, care culminează cu actul sinuciderii.

În al treilea rând – aplicarea etichetei nebuniei ca extirpare instituționalizată, ca mod de a elimina individul din rândul vieții sociale fără a-l exclude din rândul celei biologice. Instituția azilului este cea care aduce în același loc indivizi considerați un potențial pericol pentru societate, deci care trebuie, cu necesitate, separați de cei „normali”. Această aparentă justificare a izolării nebuniei din considerente de protecție publică lasă însă locul unui spațiu de interpretare și acțiune care poate aduce în cămașa de forță oameni sănătoși, dar anacronici prin modul de gândire. Cine poate legitima eticheta nebuniei?

Ceea ce vreau să semnalez este următorul aspect: în prezent, în ciuda dezvoltării și rafinării cadrelor instituționale, precum și a birocratizării tot mai accentuate a vieții publice, ne confruntăm cu forme mult mai subtile care continuă tradiția celor trei menționate anterior. În continuare îi respingem pe cei care refuză să se conformeze mersului general al omenirii, timp în care, fără să sesizăm nici măcar un semnal de alarmă din partea prrincipiului non-contradicției, nu contenim cu aprecierile asupra celor care ies din rând și revoluționează un anumit domeniu de gândire sau activitate și îi prezentăm ca modele. Părinții îi reproșează copilului că nu este ca toți ceilalți și că nu este diferit de ei în același univers (i)logic de discurs. Vrem ca geniul să fie comun pentru a legitima ideea că tot omul comun poate fi geniu.

Care sunt câteva dintre formele pe care le-a luat astăzi tendința respingerii celui altfel? În continuare, prin aprecierea lui ca neadaptat, dacă nu corespunde unor standarde universal valabile. Dacă nu are familie, dacă nu are un job stabil, dacă își asumă riscuri personale sau profesionale, atunci este declarat un model negativ din punct de vedere social. În cazuri mai serioase (sau acolo unde există mai multe interese), intervine mass-media: o știre cu un caz contrafăcut, adesea cu tentă sexuală (sau care trimite indirect într-acolo), astfel încât să forțeze la reacții emoționale de tip fulger. De la profesorul care se interesează de starea emoțională a elevilor săi până la tânăra care avansează în funcție mai repede decât ceilalți, totul este interpretat ca un joc de culise caragialesc în care performanța individuală și autenticitatea nu-și mai au locul din start. Știri care, desigur, sunt mediatizate de toți cei însetați de sânge virtual și care, în cazul în care se dovedesc false, oricum își satisfac scopul scontat al denigrării imaginii publice a celui inculpat. Adevărul și falsitatea nu-și mai au locul într-o societate a consumului de aparență, iar mass-media se erijează într-un judecător moral legat la ochi asemenea zeiței Themis.

A anula dimensiunea formativă a drumului spre adevăr, adică a ucide din fașă posibilitatea constituirii unui proiect de sine asupra sinelui, înseamnă a fura calitatea adevărului de a salva subiectul pe parcursul și la finalul acestui drum. Subordonarea față de destin nu poate lua niciodată locul responsabilității asumării acestuia. Poate că distincția lui Nietzsche trece drept demodată astăzi, dar intuițiile sale sunt, în continuare, valabile. Într-o societate înecată în informație, în care indivizii au pierdut atenția față de subtilitățile vieții, tot ce rămâne de făcut este inițierea unor demersuri de recuperare a sensurilor care să îl recalifice pe individ în postura sa de subiect ce se deschide spre adevăr în măsura în care adevărul se deschide spre el.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *