Calea poemelor

în mijlocul ei

serile când ești atât de trist

încât îți mai trebuie doar un milimetru de voință

să te așezi culcat în mijlocul trecerii de pietoni

și să adormi.

mașina vine spre tine.

vezi în farurile ei ceva

din propriul destin.

timpul se dilată ca o ancoră,

iar prin minte îți trec scenarii, amintiri,

aproape că nu mai poți face diferența:

un sărut tăcut într-o noapte, sub felinar,

o plimbare cu o fată frumoasă căreia

îi rupeai câte o floare ce-și întindea gâtul

spre voi,

un “nu pleca încă” în stația de autobuz,

un “n-am fost niciodată aici cu adevărat”

când oftezi câte zece vieți deodată.

te gândești la Kierkegaard, la Nietzsche,

la Kant, la Schopenhauer;

ce știau ei de fapt?

trebuie doar să mergi, să înaintezi,

să te oprești, să speri, să fii blând în agresivitatea ta,

să iubești cu forța urii.

ochii îți sunt pietre de sare,

picioarele merg din inerție,

pieptul nu are un sine al lui.

tot ce ai trăit e aici,

tot ce n-ai trăit e aici.

dar unde e ceea ce trăiești?

poveștile sunt zugrăvite pe chipuri:

bătăile din copilărie,

abuzurile, distanța, nu.meriți.mai.mult-ul

ies la iveală cu fiecare privire a călătorilor.

oamenii poartă sufletele sau sufletele poartă oamenii?

porți…

viața e ca o trezire în claxoane și lumini,

în care încerci să îți dai seama

cum ai ajuns pe acea trecere de pietoni,

chiar în mijlocul ei…

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *