Jurnal

Nu rămâne nimic în afară de… blândețe

Să fii om este insuportabil de frumos.

Mi-am lipit pieptul frânt de stânca lumii. Plâng. A fi – un zbor peste mări și munți. A fi mare, munte, cer și albastrul din ochiul cuiva. Spulberă inima mea. Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut. Spune-mi tu cine am devenit. Petru Creția scria: Viața este un șir de vulturi, toate fiind făcute din șiruri a toate și din șiruri de vulturi. Îmi scriu Cartea neliniștirii cu sânge, o strâng puternic la piept ca s-o sap într-un mormânt cald, dau filă de zi peste filă de noapte, pagina zorilor peste pagină de-amurg și ard în ele până la cenușa-mi. Mă leg de rug, un biet Prometeu care a atins norii cu tălpile și vârfurile aripilor crescute pe dinlăuntru și aștept șirurile de vulturi la ospăț. Am doar adâncul nopții și nesfârșirea zorilor și cu ele tac dimpreună. Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.

Dar acum știu. Nu rămâne nimic în afară de inocență…. și blândețe. Restul e doar zgomot. Alerg până la capătul lumii și strig peste abisul nemărginirii cum urlam către Cer pe furtună: Mai tare!. Vino, Viață! Mi-a mai rămas o coastă nezdrobită.

Mă așez cu fața în țărână și-mi mângâi obrazul cu iarba. Mi-e fruntea senină ca un văzduh de April. Va veni viața și va avea ochii tăi. Aștept lângă trupul pământului ca la o Poartă a sărutului. Te aștept.

Tu nu m-ai auzit cum te-am strigat? Glasul mi s-a risipit în ecoul (i)realului. Te-am căutat disperat, cu mâinile însetate de taină, de pâine și vin, de omoplatul tău și cântecul din jurul focului la care veneau să tacă cerbii. Privește-mă. Ochii tăi îmi sunt izbăvirea. Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit deja. Găsirea a precedat căutarea. Noi am precedat fiecare eu. Dacă întindeam degetul arătător, timid, spre tine, ca un Adam diurn pe timp de nopți, între noi se crea lumea din nou. Unde ești când îmi șoptești în tâmplă? Când, nechemată, dar mereu primită, îți lași cuvintele să-și întindă brațele ca să-mi curețe fruntea de cenușă pentru a mă putea renaște? Picioarele mi-au luat-o la goană ca herghelii sălbatice pe câmpuri arse de soare sau mări luminate de lună. Urc toate treptele Uni(c)versului, șerpuitoare întru înălțare. Nu mai am suflu, căci Iubesc, am curaj și mă tem. Alerg cu lupii, zbor cu bufnițele, nu sunt niciodată același, ci rând pe rând din toate. Te caut. Mă caut. Fugind de insuportabila ușurătate a ființei, culeg pietrele de pe râu care seamănă cu tine și le port în brațele-mi sărace. În fiecare noapte, privesc tavanul ca pe o Capelă sixtină și închid ochii pentru o ultimă dată de probă până mă contopesc cu noaptea, iar sufletul mi se desprinde de trup ca o ceață densă după ploaie, căutându-te ca un început. Picioarele fug, fug de mine. Către tine. Caut să te devin. Caut să-mi cânte iar păsările pe coaste, să-mi umble din nou îngerii prin păr. Dar noi stăm spate în spate,/ Crescuți ca două crengi/ Și dacă unul dintre noi s-ar smulge/ Jertfindu-se pentru o singură privire,/ Ar vedea numai spatele din care s-a smuls/ Însângerat, înfrigurat/ Al celuilalt.

Merg printre ruinele a ceea ce sunt. Încep să scrijelesc pe ele chipul tău. E întuneric. Ploaia bate departe, afară. Mă doare mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă/ Și mă silesc să scrijelesc cu unghiile de la mâna stângă.

Cândva, nevăzut, neatins, nespus, ne vom (re)găsi și ne vom fi din nou. Atunci, lipindu-ne fruntea de frunte, lumina de lumină, vom zâmbi ca doi fii risipitori și vom cunoaște că patria nu ne-a fost nicicând aici, ci în Cer, unde vom fi veșnicie, purtați de Duh pe munți și ape și în albastrul ochiului Cuiva. Împrejmuiți de Privire din toate părțile, vom cunoaște că suntem Întreg doar unul în privirea celuilalt și vom afla că, într-adevăr, a fi om este insuportabil de frumos. Dar a redeveni Om este un ideal pentru care merită să suporți orice. Și oricât.

(Pagină de Jurnal, 5 mai 2020).

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *