Editura: Cartea Românească EDUCAȚIONAL
Anul apariției: 2019
Număr de pagini: 160
Am cunoscut-o prima dată din ce au spus și au scris alții despre ea. Am avut același mentor în liceu, care ne-a îndrumat într-ale logicii și filosofiei. De multe ori constatăm că dumnealui (prof. dr. Gheorghe Tarara) este unul dintre factorii esențiali care au contat în alegerea parcursului acestuia. I-a fost discipolă. I-am fost discipol. Acum îmi este ea mie profesoară, mentor și (îndrăznesc s-o spun, cu toate că nu i-am mărturisit niciodată) prietenă întru spirit.
De la dumneaei i-am înțeles eu și colegii mei pe Descartes, Spinoza și Leibniz (și câți filosofi reprezentativi pentru perioada modernă vor mai urma!). Este tipul acela de profesor care vine de acasă în timpul liber pentru seminarii suplimentare pentru că este conștientă că e greu să „prinzi” niște scrieri atât de complexe și importante pentru evoluția gândirii umanității în doar câteva ore pe săptămână. Suntem serioși, mai și râdem, uneori suntem serioși când ar trebui să râdem și viceversa, dar cumva o scoatem noi la capăt. Este tipul de profesor care inspiră și cultivă, care cheamă la sine și oferă din sine.
A vrut să se lase de scris. Apoi s-a gândit dacă ar exista motive să nu o facă. Astfel s-au născut 30 de epistole în care diverse voci încearcă să o convingă să pledeze pentru una sau cealaltă dintre variante. Ideea este una ingenioasă și, așa cum mi-a spus cineva de curând – „Nu m-aș fi gândit să încep astfel o carte”.
Oana C. Șerban readuce în atenția noastră ideea psihologiei contemporane că sinele este organizat ca discurs. Autoarea se pune pe ea în criză (este binecunoscută importanța acestui concept de krysis pentru înțelegerea mentalității antice), cum a semnalat și domnul prof. Cristian Iftode la lansarea volumului.
Scrisorile singurătății reprezintă un travaliu etic, un examen de conștiință asupra scrisului, fără să se pună vreo clipă cu adevărat problema unui răspuns care să pună capăt acestei practici spirituale a consemnării de sine, a sincerității și transparenței individualității. Miza cărții este aducerea într-un tribunal al eurilor a legitimității scrisului în fața aspectelor futile ale vieții, care ne generează, de fapt, singurătatea.
Textul intelectualizat, curățat de afectivitate prin sublimare în sfera ideilor abstracte poate face aceste epistole dificile pentru un cititor neobișnuit în a gândi într-un limbaj lucrat în sala de forță a conceptelor. Intimismul și glasul suav feminin la care ne-am aștepta în mod normal sunt înlocuite de o detașare rece a ființei și o voce clară, solemnă, care și-a asumat propria tonalitate.
Polifonia vocilor ne aduce în față scrisoarea trimisă de un eu din viitor, de către cățelușa Kithy (poate cea mai umană dintre coautori), de către cel „îmbogățit pe seama scrisului altora” și, desigur, bărbatul înstrăinat de sine – expeditorul privilegiat, care invită la o formă de erotism frânt. Este pus în scaunul martorului bărbatul mereu egoist, deconectat, incapabil de iubire, nepăsător, indiferent, pierdut irecuperabil, aselenizat, fragmentat de timp și ros de vremuri, apolinic scos din templu, cu inima încremenită și cugetul încărcat. Nevrozele lui sufletești evidențiază ruptura între realitatea de facto și o anumită viziune de jure asupra rolului pe care ar trebui să îl joace factorul masculin în ansamblul vieții – este, în fapt, o critică a lipsei de calități și atitudini asociate masculinității din societatea noastră: fidelitate, curaj, asumare.
Dincolo de subtilitatea observațiilor psihologice, de referințele autobiografice translucide, accentul polemic, discretul fior al ascezei, rămâne paradoxul renunțării la scris printr-o carte; de parcă ai vrea să părăsești o casă intrând din nou în ea. Dialogurile, departe de a se inspira dintr-o paradigmă antică sau romantică, vădesc o mentalitate specifică omului contemporan, obișnuit cu transgresivitatea, cu șocantul, cu multiplicarea chipurilor sinelui – cartea este una profund „nenecesară” (futilitatea scrisului justifică existența lui). Suntem invitați prin lectură într-o „republică a păcătoșilor”, suntem „amărâții” chemați în Valea Plângerii.
Oana C. Șerban a vrut să se despartă de scris prin oameni, dar ceea ce a reușit de fapt a fost să se despartă de oameni prin scris.