Calea poemelor

Frunzele rostogolindu-se

Cui îi sunt bloc de piatră

de mă sfărâmă cu mână precisă și grea,

cui îi sunt așteptare cruntă

de veste neputincioasă și rea,

cui îi sunt lemn sub lovitură de topor,

cui îi sunt omul necunoscut din vizor,

pe cine voi traumatiza și eu fără s-o știu,

ce va mai rămâne din mine când n-o să mai fiu?

Cenușa îndrăgostirii unui drag turnător,

Te-am trădat… Cui am rămas eu sfătuitor

în povești cu scântei din cremene de piatră,

în durerile lui cui mă așteaptă?

Am oasele frânte metafizic și greu,

frunzele rostogolindu-se pe drumuri mereu…

în fiecare dimineață mă culc obosit

în fiecare noapte mă trezesc netrezit.

aud vocea gravă venind dintr-un hău:

„te bat doar pentru binele tău”.

Frunzele, frunzele cad ne-ncetat

pe caldarâmul rece, plouat.

Totul în aer e greu și uscat,

azi se vinde moarte la metru pătrat.

Când voi începe a plânge pământul

când voi începe a iubi răsfrântul?

Frunzele, frunzele rostogolindu-se mereu,

trezind taine nearătate în sufletul meu.

S-ar putea să îți placă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *