Iulian era fratele Ellei,
cu câțiva ani mai mic.
Suferea de cancer de ceva timp
și în fiecare vară înainte de a pleca ne spunea:
acum este ultima dată când ne vedem,
e ultima vară a mea,
iar vara următoare ne întâlneam din nou și spunea,
acum este ultima vară a mea.
Dar domnul Iulian era un luptător, n-o știa,
era doar precaut cu noi, nu voia,
să ne facă să suferim când vom afla
că a avut dreptate ultima dată,
fusese ultima vară a sa.
Domnul Iulian uneori despre sine vorbea la persoana a treia
și-și spunea Moșu,
vino la Moșu, azi facem înghețată,
vino la Moșu să mergem la piață,
vino la Moșu să-ți povestesc o întâmplare,
vino la Moșu să-ți mai dau o gustare.
Se certa cu Ella constant, nu se fereau
își puneau viețile pe tavă și se ocroteau,
ea pe el că de ce mănâncă atât,
el pe ea că de ce nu tace mai mult,
aruncau de la unul la altul mingea durerii
de-a iubi atât de mult pe cineva.
Domnul Iulian mi-a dat o carte de Kant
când m-am mutat în București,
în apartamentul Ellei și când a văzut
că lucrurile din casă se schimbă a tăcut,
a privit cu ochii înlăcrimați și a zis în gol:
totul s-a schimbat și toate se schimbă,
nimic n-a mai rămas cum era,
timpul, timpul se plimbă
și presară lumi în calea sa.
Toți știam că domnul Iulian va muri,
era bătrân și bolnav și se simțea în modul lui de a privi
că nu mai poate, că nu mai poate trăi,
și n-a mai putut.
Pe domnul Iulian mi-l amintesc perfect
și venele de pe gât i le văd chiar acum,
și cum aștepta cu mâinile împreunate la spate
și zâmbetul sfios și ochii mirați.
Într-o seară domnul Iulian m-a sunat și mi-a zis
că mi-a scris o poezie, ce mi-ați scris?
o poezie pentru tine, ai pe ce nota?
Moșul e obosit, nu poate sta,
Ai găsit? Bine, scrie așa:
Cu-o lopată pe-un troian,
și cu satul pe sub tine,
iarna vine peste an,
Domnul e cu tine!
Îți aștern apoi cu drag
Ale primăverii daruri,
zumzet… (nu s-a auzit cuvântul)
mirosuri fine, peste brazdele în aur.
Roiuri de stele îți trimit
din veșnicul abis,
Iar tu le pierzi ca într-un vis,
vara, pe deal, în serile senine.
Vârtej de frunze îți ridic
și-apoi îl culc peste mine,
și-l ud cu ploi de toamnă fine,
și cad odat’ cu tine.
te-am întrebat mereu,
ce ți-a plăcut mai mult,
și tu-mi răspunzi că totul,
dar lași mărgelele de nea
și stelele în dantele,
și gustul fragilor,
și roua buzelor de miere,
și cazi cu frunzele de toamnă.
și taci cu ele.
sunt gânduri de om de 75 bolnav.
S-a terminat de mult…
(Poezia „Anotimpuri” – de Iulian Bărbulătescu)