Templul rugăciunii mele e adânc ascuns în pieptu-mi,
înconjurat de nori și cețuri albe,
de cântări senine, îngerești,
de focuri circulare ce ard, dar nu mistuiesc.
Templul meu e suspendat în aer
(dar există oare așa ceva?)
se-ajunge acolo doar în zbor
cine ești, ia spune-mi,
cel pe care-l cară un înger păzitor?
Ce taine-aduci în inima ascunsă,
ce speri? O mântuire poate?
Cu aripile tale retezate și patimile din priviri,
de ce vii în spațiu-mi sacru
cu bolnave năluciri?
Nu vezi ce povară ești îngerului tău?
În ale sale mâini cu tine de-o veșnicie zboară,
și tu nici măcar nu vezi…
că n-ai curaj să-ți ridici privirea
spre Cer și să crezi…
Iubite Omule,
care e nădejdea ta?
te-aștept pe prispa casei tale,
să te prind în brațe
când îngerul te va arunca
peste prăpastia
în care mii de inimi se tot frâng…
întind mâna mea spre tine acum
ai curaj și prinde-o!
aici, pe prispa casei bătrânești,
în adieri de primăvară,
sta-vom veșnicia noastră,
gând de gând, seară de seară…