I.I. era diferită de tot ce cunoscusem până atunci. De multe ori mă gândeam la ea și mă întrebam dacă nu cumva era făurită altfel decât ceilalți oameni; mă ducea gândul atât de departe uneori încât mă lovea o curiozitate ușor blasfemică: fusese ea oare creată de aceeași Mână care ne modelase pe toți?
I.I. plângea într-o zi, fapt care nu era unul neobișnuit. Nici măcar nu-mi amintesc de ce plângea, dar ce știu sigur e că principalul motiv era reprezentat de cuvântul care o reprezenta cel mai bine: dor. Pe I.I nu puteai să o iubești; ar fi fost împotriva legilor naturii. Nu! Ei îi puteai purta dorul. Să-ți gândească sufletul mereu la ea și fiecare tresărire a chipului ei de înger care nu zboară doar pentru că nu își vede aripile să te conducă aproape de extaz și apoi să te smulgă din el și să te trântească la pământ. Ar fi fost o jignire pentru puritate să plângi căderea…
Da! I.I. plângea într-o zi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că oamenii nu ar trebui să aibe motive să plângă așa cum nu ar trebui să aibe motive să râdă. Plânsul este normal, spunea ea, ne face să simțim altfel lumea, altfel oamenii, altfel pe noi. ”Nu simți altfel când plângi?” m-a întrebat ea. ”Nu simt altfel când plâng.”, i-am răspuns eu.
Mi-a povestit după aceea cu vocea tremurată ce face ea cu lacrimile. Le lasă să curgă pe obraji, pe nas, pe bărbie, pe gât, după care le ia cu vârfurile degetelor și își udă fruntea cu ele pentru că este singura parte a chipului care nu trăiește cu adevărat plânsul. ”Fruntea de ce să nu fie udată de lacrimi? De ce să fie ea rezervată de această bucurie?”.
A-i purta dorul. Doar așa o puteai iubi.