A trăi cu urâtul din tine

Sunt momente în viața oricărui om în care te simți murdar și hidos, în care ai impresia că oricât de mult ai încerca să te cureți, pur și simplu nu poți îndepărta tot străinul din tine, nu poți albi tot întunericul care s-a lăsat în cele mai adânci lăcașuri ale sufletului tău, nu poți smulge toate buruienile sălbatice care se răspândesc cu o forță de supraplante și te seacă de energii.

În astfel de momente te privești în oglindă și vezi cea mai ilustră reprezentare a urâtului și în mod irațional, te placi și te detești în același timp. Ai vrea să te despoi de piele, să-ți rupi mușchii și să-ți spargi oasele, și abia apoi să te privești din nou și să nu mai vezi nimic pentru că este mai comod să ucizi urâtul decât să trăiești cu el.

Te speli pe mâini cu apă fierbinte ca un Ponțiu Pilat care nu-și mai amintește de nicio culoare chipul lui Iisus, ci doar mâinile lui pe care le privea atunci când pronunța sentința. Îți speli ochii pentru ce ai văzut, urechile pentru ce ai auzit și mai ales gura pentru ce ai vorbit, iar disperarea a tot ce este anormal, dezastruos și de neatins în tine te face să-ți fie sete în piept, nu în gât și își mai înfige o gheară în carnea ta pe care se urcă cu o răbdare pe care doar răul este în stare să o hrănească.

Dacă te simți în felul acesta, cea mai apropiată scăpare este să accepți urâtul, să te îmbraci cu el așa cum probezi o bluză într-un magazin, iar în cel mai bun caz, să te lupți atât de mult pentru frumosul din tine, încât haina răului să ardă atunci când îți atinge pielea.