Braţul care a chemat iarna

se luminează o fereastră în mine.

întind mâna străină de ea

asemenea braţului alb pe care l-a pierdut

statuia lui Venus din Milo.

un fulg mi se topeşte

în palmă

şi nu mai ştiu sigur

cine în cine se stinge.

 

simt iarna aceasta atât de rece…

o las să ningă prin mine în mine,

îi las cerul alb ca părul bunicii

înainte să moară

să se deschidă

şi mă întreb dacă Dumnezeu

a cunoscut vreodată

zăpada.