Mireasa urcă treptele spre uşa bisericii.
Înainte de a păşi pragul, întoarce capul pentru ultima dată. O dacie albă cu număr de Bucureşti parchează în apropiere. Din ea iese un bărbat tânăr, înalt, brunet, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji. Îşi acoperă buzele cu mâna pentru că nu-i vine să creadă ce se întâmplă.
O sunase în urmă cu două săptămâni. Regreta că a lăsat-o să plece. O iubea. A rugat-o să se întoarcă. Ea i-a răspuns că se mărită.
Iar el a spart telefonul.
I-a promis că va veni în ziua nunţii să o vadă în rochie de mireasă. Avea speranţa că ea îi va da drumul necunoscutului, va alerga spre el şi vor merge împreună undeva departe, unde nu-i va cunoaşte nimeni. Că vor fi fericiţi pentru totdeauna.
Dar ea intră în biserică. El cade în genunchi şi chiar mama miresei îl întreabă ce s-a întâmplat, dar el nu găseşte puterea de a vorbi. E singurul străin din mulţime.
Toată lumea se ascunde în corabia-cruce şi doar el rămâne singur în genunchi, cu palmele acoperindu-i faţa. Înainte de a pleca, bate cu pumnii în peretele bisericii fără să-şi dea seama că în acelaşi moment preotul scapă verigheta din mâini. O babă spune că-i semn rău, că mirii nu-s făcuţi unul pentru celălalt.
El pleacă şi nu o mai sună, nu o mai caută, nu se mai întoarce.
Niciodată.