Calea poemelor

Vis în visare

Visam uneori că muriseși, iar eu nu știam,

aflam mereu prea târziu.

Lumea venea să te vadă, fețe ciudate, mult negru,

numai părinții tăi nu erau nicăieri, nu credeau.

Stăteai cu ochii închiși,

cu spatele pe vârful unui deal.

Nu urca toată lumea să te vadă.

Când te-am găsit acolo,

ca-ntr-un basm,

o Frumoasă Adormită De Tot,

aș fi vrut să se deschidă Cerurile toate și să spună:

„Și v-am păcălit așa!”

să te trezești și să-mi cazi în brațe,

cu tot riscul de a ne rostogoli  ca doi bețivi,

ca doi amnezici, ca doi uituci

până la poalele muntelui.

Dar niciun Cer din câte există nu s-a deschis

pentru noi,

și-a început să mi se strângă inima ca într-o menghină,

inima mea amară,

dar… inima mea…