Cărţi la fereastră

„Un om sfârșit” de Giovanni Papini. Sau despre cărțile-pumni.

Titlu original: „Un uomo finito”

Editura: Polirom (Colecția Top 10+)

Anul apariției: 2008

Număr de pagini: 274

 

 

„Un om sfârșit” este, cu siguranță, una dintre cărţile care te pun la pământ. Mi-a fost dar şi am făcut-o dar. Am citit-o preponderent în metrou, în lungile (dar nu atât de lungile la nivel perceptibil) drumuri cu metroul până la Grozăvești, la facultatea de Filosofie unde, în majoritatea timpului din luna trecută, am dat examene (fiind în perioada sesiunii). Am lăsat-o să aștepte aproape doi ani în bibliotecă, am mutat-o cu mine de la Buzău la București, la un moment dat am citit câteva pagini de început în timp ce așteptam să intru într-un cabinet medical. Dar nu bănuiam în acele momente că această carte va fi o carte-pumn: strâns ca să lovească în masă în timpul unei confruntări, ca să elimine tensiunea acumulată într-un perete, ca să tacă peste timp și să-i dea cititorului un șoc în capul pieptului, tăindu-i răsuflarea.

Cartea lui Papini este a unui suflet care a căutat toată viața Totul și a găsit Nimicul. Scrierile sunt ale unui spirit exuberant, ale unui eu exacerbat. De la spiritul militant al tinereții și seducția unității Întregului, făcând un ocol explicit și abia simțit (dar tocmai de aceea greu de uitat) prin tema universală a iubirii, până la dezamăgirea și acceptarea amară învățată prin treceri, „Un om sfârșit” este testamentul unui om mult prea înfierbântat, mistuit de propriile flăcări, sfârșit încă dinainte de a începe să trăiască.