Drumul cu oameni

Profesorii. Sau experții de-a v-ați ascunselea.

Mă numesc Petruț Dinu și sunt student în anul I licență la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. A prezenta motivele care mă determină să urmez acest modul psiho-pedagogic în vederea realizării ulterioare a visului meu de a deveni profesor înseamnă a realiza un itinerariu atât cronologic, cât și psihologic (urmărind acel roditor fir al Ariadnei care ne aduce mai aproape de noi înșine). Sfântul Augustin afirma că „Omul este ființa aruncată în lume” și că „Există ceva în noi mai adânc decât noi înșine”. Mă identific cu ambele afirmații și cred că după scrierea acestui eseu, mă voi simți mai puțin „aruncat în lume” și voi aduce la lumină ceea ce era cândva în adâncurile psihicului meu.

Voi realiza în cele ce urmează o prezentare sistematică a motivațiilor care mă determină să devin dascăl (această minunată formulă pe care ne-o oferă limba română), trecând prin mai multe etape de formare, mai multe „școli de pedagogie”. Așadar, timpul cronologic și timpul psihologic se vor împleti armonios, ca în orice text pe care îl citim cu sufletul dansând în piept.

Prima mea școală de pedagogie se suprapune cu primii șapte ani de viață pe care i-am petrecut într-un loc minunat, pentru care mă simt binecuvântat de Dumnezeu, într-o casă cu dealurile și munții înălțându-se falnici în spate și râul Buzău susurând pe la poartă: comuna Siriu. Poate ați auzit de ea din melodia lui Benone Sinulescu, ce îi vestește măreția, și pe bună dreptate! Vă întrebați, probabil, ce legătură au toate acestea cu faptul că vreau să devin profesor. Explicația descrie în mare măsură concepția mea despre lume: acei ani au fost pentru mine forma cea mai curată, neprihănită, limpede de cunoaștere de până acum. Pe principiul că ce ți se întâmplă în primii ani de viață îți decide toată viața, experiențele pe care le-am trăit atunci (dar și puțin mai târziu, până pe la doisprezece ani) continuă să creeze înrâuriri de influențe asupra personalității mele de astăzi.