Aleea prozelor

Fericire relativă

fericire relativaSunt dimineţi când mă trezesc nefericit. Aşa, fără motiv.
Mama mă aşteaptă cu cafeaua făcută. Zâmbeşte. Chiar şi atunci când plânge odată la zece ani, ea tot zâmbeşte în acelaşi timp. O am pe mama.
La prânz ne strângem toată familia la masă. Avem ce mânca.
Citesc dintr-o carte bună şi ascult câteva melodii-pe-suflet. Pot vedea şi pot auzi. Mă pot bucura.

Mă plimb după aceea cu prietenii şi glumim. Pot merge şi pot vorbi.
O fată din şcoala mea a murit din cauza unui anevrism cerebral. Eu sunt sănătos şi trăiesc.
Seara mă aşez în pat, unde este atât de bine! Am unde să dorm.
Dimineaţa următoare mă trezesc fericit. Aşa, din foarte multe motive.

Aleea prozelor, Luminile Oraşului

Peştele-busolă

pestele-busola1-Hei, tu! Uite o mare a vieţii albastre. Ţi-am adus o undiţă făcută de mână de om. I-am ataşat cel mai rezistent fir pe care l-am găsit la Petru Pescarul. Are plumb greu de suferinţă şi plută uşoară de credinţă. Am ales un semn de întrebare drept cârlig, ştii doar că astfel se prind peştii visători.                                             Pentru momeală recomand să folosim o fâşie de Artă: o să răspândească mireasma în adâncuri, iar peştii, o… sărmanii de ei, se vor lăsa conduşi de dorinţe şi guvernaţi de plăceri, se vor repezi plini de frenezie şi lipsiţi de sine, ca mai apoi, vârful cârligului să-i străpungă fără milă.

Calea poemelor

În mine pentru mine

diavolul se găseşte în detalii, spuneai

mă analizai, mă rescriai.

doar tu eşti pur ca o floare de crin, îmi ziceai

mă gândeai, mă încercai

vreau să te rup din rădăcină, şopteai

mă desfigurai, mă risipeai

să mi te aşez la pieptul fradeg, murmurai

să te ofileşti în mine pentru mine, tăceai

mă iubeai, mă iubeai?

 

Calea poemelor

Tu ploaie, eu?

 

tu ploaie, eu1

tăcerea noastră nu-şi mai cunoaşte părinţii,

vorbeşte cu un prieten imaginar pe un colţ de stâncă.

el o îndeamnă să se arunce în gol

,,aşa zbor păsările fără aripi” i-a spus

şi a împins-o de la spate.

 

 

Aleea prozelor, Drumul cu oameni

Femeia care priveşte înapoi

plecareaÎn urmă cu câteva luni, am participat la o petrecere festivă. Am fost aşezat la o masă cu vreo zece persoane, dintre care cunoşteam din vedere vreo două fete, alături de care am conversat iniţial într-o manieră rece şi protocolară.

O fată se juca cu două furculiţe, încercând să le echilibreze cu concentrarea unui copil care pune tot sufletul în ceea ce face. Am privit-o amuzat cum s-a bosumflat când furculiţele au căzut, scoţându-şi uşor buza de jos în afară într-un gest seducător. Văzând că o analizez cu atenţie, m-a privit zâmbind şi mi-a făcut cu ochiul.

Calea poemelor

Zeci şi zeci de ori

mare

Te-am rugat să mă laşi liber,

de zeci şi zeci de ori…

eram o frunză cu tendinţa de înălţare

prinsă într-o colivie a toamnei.

Eu nu sunt făcut pentru constrângere

cum tu nu eşti făcută pentru mine.

Ne îngrădim în spaţii pline

doar în afara lor.

 

Te-am rugat să vii şi să pleci,

de zeci şi zeci de ori…

să mă iubeşti doar puţin, doar o clipă

şi în acel puţin să cuprinzi veşnicia.

dar tu nu m-ai înţeles niciodată

încercând disperată să înţelegi

totul, pe mine şi vidul

şi lumea.

 

Sunt ceea ce sunt şi iubesc ce nu sunt:

mare cu valurile îndreptate spre larg

iar tu, dorinţa mea de a-i găsi centrul.

de zeci şi zeci de ori.

Aleea prozelor

Alegerile care ne decid viaţa

mireasa defMireasa urcă treptele spre uşa bisericii.

Înainte de a păşi pragul, întoarce capul pentru ultima dată. O dacie albă cu număr de Bucureşti parchează în apropiere. Din ea iese un bărbat tânăr, înalt, brunet, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji. Îşi acoperă buzele cu mâna pentru că nu-i vine să creadă ce se întâmplă.

O sunase în urmă cu două săptămâni. Regreta că a lăsat-o să plece. O iubea. A rugat-o să se întoarcă. Ea i-a răspuns că se mărită.

Iar el a spart telefonul.

Calea poemelor

Pântecul

Femeia mă îngroapă în pântecul ei
ca pe un nou-născut
cu ochii mereu deschiși.
În tăcerea aceasta a noastră
s-au adunat prea multe drumuri
care nu duc nicăieri
și prea multe proiecții fantomatice
pe care nu le mai putem îmblânzi.
Dumnezeu îmi mângâie tâmplele,
atingându-și degetele prin ele.

Calea poemelor

Azi

Azi, o să privesc înainte.
O să te iubesc aşa cum eşti,
cu bune şi cu rele.
O să las în urmă
ce am vorbit
ce am gândit
ce am făcut
şi nu voi mai regreta.

Azi, totul o să se schimbe.
Îmi voi modela sufletul
după fericirea din lucrurile simple.
O să mă bucur de ceea
ce văd,
ce aud,
ce simt
şi nu voi mai regreta.