Gândirograme

Lumina este sensul

Coala albă pe care urmează să scriu are dinainte întipărite pe suprafața ei cuvintele ce curg din mâinile mele. Îmi aplec urechea și îi ascult tăcerea așa cum Michelangelo asculta în blocul din piatră forma lui David înainte de a-l sculpta. Ascult muzica necuvintelor, care devin cuvinte și apoi iar necuvinte. Dintre toate artele, scrisul mi se pare cea care adună și ocrotește cele mai multe mistere. Ea se opune cu rezistență aflării tainelor. Se prea poate să nu aflăm niciodată ceva sigur, iar dacă am afla, probabil că nu ne-ar ajuta cu nimic.

Oamenii nu sunt făcuți să suporte adevărul. De aceea se ascund, se autoiluzionează, se mint și își clădesc muzee ficționale, piramide narative, labirinturi semantice în care să-și închidă ființa. Sunt prizonierii propriilor sisteme de gândire, de imaginație, de fantezie. Ne plac ocolirile temătoare în jurul adevărului, ne place să ne adâncim în mistere până uităm adevărul. Dar adevărul este atât de aproape, ascuns într-o sobă din camera în care ne odihnim subconștientul. Călătorim o viață întreagă pentru a ne da seama că tot ce-am căutat vreodată, toate idealurile pe care am râvnit să le atingem erau chiar lângă noi înainte de a pleca în drumeție. Drumul este însă vital. În circularitățile lui nedefinite, el ne împresoară cu oglinzi în care vedem tot felul de euri și învățăm să le alegem. Dar nicio oglindă nu este mai puternică decât momentul sincerității autentice, în care închizi ochii, inspiri adânc și îți lipești fruntea de pământ. Atunci simți că ai ajuns la tine cu adevărat și ai vrea să nu te mai pierzi niciodată. Iar când te ridici, cazi din nou în plasa iluziilor cotidiene.

Drumul cu oameni

când ne trezeam odată cu răsăritul

Zilele când nimic nu pare să mai fie ca înainte. Când paturile sunt mai reci, ferestrele mai aburite, aerul mai înțepător. Când covoarele sunt mai aspre, fruntea se încălzește, inima bate cu putere. Când nu mai poți să respiri și te doare. Când ochii tăi se umezesc și îi simți amari. Când te întorci de pe o parte pe alta și nu poți să dormi, iar când dormi, nu te poți lăsa cu totul în brațele somnului.

Atunci îți amintești de toate zilele pe care n-ai știut să le apreciezi la adevărata lor valoare. Și de toate nopțile. De fragedele clipe, de atingerile uitate, de săruturile fără semnificație aparte, din obișnuință. Îți amintești de o cadă cu apă fierbinte și de mirosul așternuturilor. De un parchet rece și trupul tău cald atingându-l. De nopți lungi, cu filme la care adormeai întotdeauna la jumătate. De bucătăria cu icoana ta preferată pe frigider. De păsările care izbucneau în mănunchiuri atunci când te trezeai odată cu răsăritul și te plimbai prin oraș.

Ce blândețe a nopților, ce curaj al încercării, ce nebunie adolescentină pe tine, pe mine, pe noi. Astăzi pare că nici nu vorbeam în zilele acelea. Era doar răsăritul: palid, rece, plin de speranță. Cerul care își făcea autoportretul. Păsările…

Biblioteca Orașului

„20 de ani în Siberia. Amintiri din viață” de Anița Nandriș-Cudla

 

Editura: Humanitas

Anul apariției: 1991

 

 

Anița Nandriș-Cudla este o emblemă a spiritualității românești. Puternică, hotărâtă, credincioasă, cu un spirit matern de nezdruncinat, cu tărie de caracter, nădejde în Dumnezeu și speranțe în suflet o mie. Această țărancă din Bucovina, trecută prin experiențele istoriei nebuloase din secolul trecut, absolventă a trei clase, iese la lumină și ne povestește viața ei cu sinceritate, cu charismă scriitoricească și cu sufletul plimbându-se pe hârtie.

„20 de ani în Siberia” este un manual de naratologie. Având un stil simplu, dar deschizând înțelesurile cuvintelor spre profunzime așa cum se deschid crinii spre lumină, autoarea scrie așa cum vorbește. Te trezești dintr-o dată că ești în jurul focului, într-o noapte petrecută în pădure, iar vocea Aniței de foarte aproape te conduce foarte departe. Dar nu este doar ea lângă tine, ci și tu lângă ea. Călătorești împreună cu această feminitate neîmblânzită (care aduce aminte pe alocuri de Vitoria Lipan și de Zuleiha din romanul lui Guzel Iahina) atât în Bucovina începutului de secol, cât și în ghețurile Siberiei. Imaginile sunt vii, emoțiile trec prin vene.

Anița are o personalitate complexă, iar trăsătura definitorie a acesteia este simțul matern covârșitor. Pentru această româncă, viața proprie și cea a copiilor ei se identifică perfect. Orice ar face, se gândește la ei, dacă sunt sănătoși, dacă au ce mânca, se roagă pentru ei, îi iubește cât un Everest în lumea trăirilor. Anița este simplitatea inteligentă, sufletul arzător, credința nezdruncinată, maternul existențial, speranța reîntoarsă acasă. O să vă dau doar un exemplu pe care nu-l voi putea uita prea curând. Anița nu este doar o mamă, ci și o fiică iubitoare. Aflată în trenul pentru deportați, fiind bulversată și îndurerată de gândul că mama ei a rămas bolnavă și neputincioasă acasă, scrie un mesaj cu creion chimic pe o hârtie, o introduce într-o sticlă și o aruncă pe fereastra trenului, în speranța că cineva din sat o va găsi și va avea grijă de mama ei. Iar încercarea Aniței reușește: mesajul este găsit de un sătean, iar mama este îngrijită. Mi se pare momentul cel mai pregnant care descrie frumusețea și gingășia sufletească a acestei femei.

Calea poemelor

**

filosofii care ne tot bat la cap

cu creierul lor în borcan

și poeții cu inima lor în borcan

și noi, care spargem borcane de stânci

și aruncăm minți și inimi în mare

 

tu, dacă te-ai fi trezit într-o dimineață fără auz,

tot ai fi ascultat Mozart pe-o casetă veche

și poate chiar l-ai fi auzit

 

ce se va întâmpla în trecut

lăsăm în mâinile îngerilor

care sapă prin aer cu aripi

ne este frică de întuneric

pentru că imaginația

umple golul luminii,

 

dacă iluzia nu este reală,

atunci de ce mai vorbim despre ea?

cel ce știe, nu știe,

cine nu știe, s-ar putea totuși să știe,

cunoașterea autentică este plimbarea

pe podul dintre tărâmurile

lui știu și nu știu.

(Vezi Socrate cum se plimbă)

 

amintirile ca niște stele care mor

și încă mai luminează până la noi,

un muzeu al inocenței

ca într-un roman de Pamuk

 

sunt oameni lângă noi

care se simt călcați în picioare

mai ceva ca o trecere de pietoni

din București

și care încă așteaptă ca dungile albe

să se estompeze în zbor

 

haide mai bine să bem lumina ca pe limonada

cumpărată din capătul străzii,

 

amnezia minții față de trup

ce bucurie!

să vezi în spatele frunții tale

mai clar decât în fața ei

 

Calea poemelor

*

sofism este și momentul când mă îmbrățișezi

dar te gândești la altcineva.

gândacul din inima lui Kafka

avea nevoie doar de un gest de tandrețe

ca să redevină Om

dar nu mai exista pe lume niciun om

care să mângâie,

ci doar cei care aruncă piatra.

lumea noastră – ce stâncă abruptă!

oamenii caută pretutindeni nimicul

și uneori chiar îl găsesc.

tăcere peste tăcere

și toată lumea vorbește.

piatra cui te strivește?

dacă ar fi existat mări, lacuri și izvoare de vin,

am fi băut noi apă în această seară la fereastră?

Odată cu tine mi-a intrat Verdele în casă.

Biblioteca Orașului

„Eleganța ariciului” de Muriel Barbery. Sau despre ploaia de vară

Titlu original: „L’Élégance du hérisson”

Editura: Nemira (Colecția „Babel”)

Anul apariției: 2006

Număr de pagini: 362

Am citit această carte în liniște ca să o pot auzi, dar și asculta. Să pot comunica prin acea „conductă sufletească” ce leagă sufletul oricărui cititor de sufletul oricărei cărți. Scriere de graniță, unică în naturalețea ei, „Eleganța ariciului” creează o lume plină de conexiuni care se centrează pe două persoane care locuiesc în același imobil, nr. 7, rue de Grenelle: Renée, portăreasa casei și Paloma, o tânără fată de doisprezece ani cu calități intelectuale deosebite, fiica unor bogătași.  Renée trăiește în ghereta ei cu motanul Léon (numit după Tolstoi), are o singură prietenă, pe Manuela, curăță, spală, îngrijește imobilul, iar în timpul liber ascultă „Moartea Didonei” din aria lui Purcell și citește „Război și pace”. Paloma, contrariată de absurdul vieții sociale și cufundată în singurătate din cauza incompatibilității cu mentalitatea colectivă, hotărăște să-și pună capăt zilelor, dând foc apartamentului ei. 

(Imagine din filmul „Hedgehog”, realizat după romanul lui Barbery)

Biblioteca Orașului

Trei cărți pe care le-am citit vara aceasta

Cărțile au obiceiul de a-ți intra în sânge. Îți treci mâinile peste pagini așa cum mângâi pielea moale de la încheieturi a cuiva drag. Inspiri mirosul proaspăt de pagini abia ieșite din tipografie așa cum adulmeci aerul lăsat în urmă de trecerea persoanei pe care o iubești în secret. Privirea taie rândurile ca o sabie. Este o formă de bovarism în fiecare dintre noi, o tendință de a crede tot mai mult în lumile pe care le citim pe măsură ce le trăim. „Frumoasa minciună” i-ar spune Llosa. Toți citim pentru că suntem ființe care nu vor să sufere.

Iată trei cărți pe care le-am citit vara aceasta și care, prin greutatea, consistența și profunzimea lor, au trecut direct în suflet:

 1) „Suflete moarte” – N.V. Gogol

Gogol este unul dintre marii părinți ai literaturii ruse. Romanul, atât de muncit, iubit și urât totodată de autorul lui a avut pentru literatura rusă efectul pe care l-a avut, probabil, „Ion” al lui Rebreanu pentru literatura română: a deschis drumuri.

„Suflete moarte” este despre ce înseamnă să fii mort înainte de a muri. Gogol realizează o critică a societății contemporane, scoțând la iveală defecte, interese ascunse, parvenitismul, demagogia, minciuna, trădarea, lipsa de caracter și de principii, superficialitatea și meschinăria unei lumi în care oamenii mor în timp ce trăiesc din cauza pierderii consistenței lor umane. Vitalitatea, înțeleasă ca a trăi în conformitate cu propria natură, care este îndreptată spre frumos, spre curat și puritate, se pierde pe măsură ce înaintezi în vârstă și intri în sfera politicului și a relațiilor sociale.

Pusă în slujba unui realism psihologic, comportamental, monografic, cu aspect de frescă socială, cartea pictează un tablou larg nu doar al societății rusești, ci și al societății din toate timpurile: astăzi, relațiile sociale s-au schimbat, nu mai există moșieri și țărani legați de glie, oamenii nu mai pot fi vânduți ca pe niște bunuri de alți oameni, iar faptul că te-ai născut într-o familie cu un nume prestigios nu-ți mai asigură, ca înainte, aceleași beneficii și avantaje – majoritatea principiilor, însă, se păstrează.

Este de remarcat surprinderea spiritualității rusești. Despre oameni se vorbește ca despre „suflete”. Un astfel de obicei, ce poate părea un simplu act poetic, presupune o accentuată schimbare de paradigmă, întrucât ceea ce spun, modul în care o spun și cum mă comport cu o persoană depinde enorm de modul în care apare ea în orizontul așteptării mele: dacă este om, poate fi înrobit, dacă este suflet, poate fi doar eliberat și admirat în zborul său.

„Suflete moarte” este un roman psihologic, social, monografic, care surprinde un inventar bogat de principii economice („Sufletele moarte” fiind punctul nodal al afacerilor protagonistului), dar este totodată și un manual pentru gentlemani, surprinzând un personaj principal bogat, rotund, complex – Cicikov, care are ceva din viclenia diavolilor lui Bulgakov, este un maestru al comunicării verbale și un cunoscător fin al modului în care simplele cuvinte pot determina căderea sau înălțarea unor imperii.

Calea poemelor

Vis în visare

Visam uneori că muriseși, iar eu nu știam,

aflam mereu prea târziu.

Lumea venea să te vadă, fețe ciudate, mult negru,

numai părinții tăi nu erau nicăieri, nu credeau.

Stăteai cu ochii închiși,

cu spatele pe vârful unui deal.

Nu urca toată lumea să te vadă.

Când te-am găsit acolo,

ca-ntr-un basm,

o Frumoasă Adormită De Tot,

aș fi vrut să se deschidă Cerurile toate și să spună:

„Și v-am păcălit așa!”

să te trezești și să-mi cazi în brațe,

cu tot riscul de a ne rostogoli  ca doi bețivi,

ca doi amnezici, ca doi uituci

până la poalele muntelui.

Dar niciun Cer din câte există nu s-a deschis

pentru noi,

și-a început să mi se strângă inima ca într-o menghină,

inima mea amară,

dar… inima mea…

Calea poemelor

Iubite omule

Templul rugăciunii mele e adânc ascuns în pieptu-mi,

înconjurat de nori și cețuri albe,

de cântări senine, îngerești,

de focuri circulare ce ard, dar nu mistuiesc.

Templul meu e suspendat în aer

(dar există oare așa ceva?)

se-ajunge acolo doar în zbor

cine ești, ia spune-mi,

cel pe care-l cară un înger păzitor?

Ce taine-aduci în inima ascunsă,

ce speri? O mântuire poate?

Cu aripile tale retezate și patimile din priviri,

de ce vii în spațiu-mi sacru

cu bolnave năluciri?

Nu vezi ce povară ești îngerului tău?

În ale sale mâini cu tine de-o veșnicie zboară,

și tu nici măcar nu vezi…

că n-ai curaj să-ți ridici privirea

spre Cer și să crezi…

Biblioteca Orașului

„În ape adânci” de Paula Hawkins. Sau despre selectivitatea adevărului

Titlu original: „Into the Water”

Editura: Trei

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 430

 

 

Recunosc. Am citit această carte pe nerăsuflate.

Am auzit prima dată de Paula Hawkins odată cu fenomenul „Fata din tren”. Citisem cartea tot la fel de repede (deși m-am oprit la jumătate din motive pe care nu le mai cunosc). Am văzut și filmul (mult, dar mult mai slab decât cartea). Pentru că este greu (sau imposibil) să ecranizezi stilul Paulei. Este exact ca râul din Beckford, de care se leagă întreaga acțiune a cărții: fluent, șerpuitor, ba liniștit și adânc, ba rapid și răvășitor.

„În ape adânci” vorbește despre povestea a mai multe femei („nesupusele”) care au sfârșit prin a muri în Bulboana Înecaților – cutia de rezonanță a acestei cărți. Întâmplările sunt niște reminiscențe a acelui obicei vechi prin care femeile considerate vrăjitoare (adesea doar pentru că știau cum să folosească plante medicinale sau pentru că, pur și simplu, cineva voia să scape de ele) treceau testul apei: dacă pluteau, se dovedea că erau vrăjitoare și trebuiau ucise, dacă se scufundau, erau nevinovate. Femeile din acest roman nu sunt vrăjitoare, dar vrăjesc. Paula Hawkins cunoaște psihologia feminină, știe acel „anima” din fiecare dintre noi și are o putere covârșitoare asupra textului ei, asupra personajelor ei. Ca narator, este subtilă, atentă, dibace, știe întotdeauna mai mult decât personajele ei, deși îi place să se ascundă pretutindeni, iar apoi să apară fulgerător: este seducătoare – amână, creează contexte, împletește mistere și promite tot timpul să aducă rezolvările și iar amână, iar cucerește. Poate de aceea ajungi să citești 200 de pagini pe zi și nu-ți dai seama de ce mâinile tale au dat în spate atâtea file.